marți, 8 octombrie 2013

Deasupra şi dedesubt

Uneori, când caut să văd pentru ce şi de ce nu se lasă omul de neadevăr, ori adevărului beţe în roate se pun, propriul adevăr încerc să-l neg, încecând să cred mai mult în gândul care, spre mai departe lăsat să plece, ori spre mai aproape, se face ghem, făcând, din ceea ce ştie că nu face bine, ceva care pare doar o plăsmuire şi plăsmuind poveşti pline de plăceri, cu iz înălţător, dă apă la moară vanităţii ce nu-l mai lasă pe om încăpător în propria piele, nici văzător a altceva decât vrea să vadă. Cum aproapele nu-i departe şi nici aproapele departe, aşa îi vine omului să creadă că, în vorba sa, adevărul nu stă aproape de neadevăr, fiindu-i la îndemână să le apropie sau să le depărteze, după cum îi poate fi bine sau mai puţin bine. Nici o clipă n-ar vrea să creadă că şi adevărul, şi neadevărul, unul lângă altul, unul peste altul, stau în vorbe, aşa cum stau în gândurile şi amintirile din care ies la lumină cele ce au fost, şi cele din care se conturează cele ce vor fi.
Despre adevăr toţi vorbesc şi toţi vor să afle doar adevărul. De dorul adevărului suferă şi cei care ţin calea adevărului, şi cei care doar vorbesc despre calea adevărului, şi tocmai aceştia suspină, ca să se vadă fără tăgadă dorinţa lor mare. Şi câte nu le vin în cap a face, pentru a se convinge pe ei că nimeni nu-i va contrazice...
De când aud, multe am auzit, de când înţeleg, multe am înţeles, de când văd, multe am văzut. Şi-n tot acest timp, multe s-au întâmplat. Le-am păstrat, fără să-mi fie vrerea de a le păstra, pe toate. Nu mi-a fost dat să le uit chiar şi pe acelea pe care unii chiar le-au uitat, sau cele care s-a vrut a trece în uitare, pe cele fulgerător trecătoare sau pe cele care au stat cu viaţa la masă multă vreme. Mi-au rămas, încrustate, adevărurile timpului faptelor dar şi adevărurile timpurilor de după fapte, cele spuse, ca motive şi cele nespuse, urmările, cele puse la vedere oricui şi cele ce au ieşit singure la lumină.
Însetat este drumeţul ce pe drumurile pustietăţii, sub arşiţă, bate lumea-n lung şi-n lat. Căutător de apă, oricâte ar avea de făcut şi la orice s-ar gândi, nu poate să nu fie, regăsindu-şi, prin chiar marea-i dorinţă de a-şi domoli setea, puterea de a merge şi a ajunge tot mai departe. Şi-i este loc ştiut izvorul, dar ştiută-i este şi fântâna care din mâna lui Dumnezeu s-a arătat făcută, pentru a fi asemenea izvorului care, tot din voia Lui, se dă călătorului prea ostenit, ce nu-şi are timp de a căuta o fântână care să-i poată şi pune repere drumului.
Nevăzute sunt izvoarele, şi greu de găsit pe drumurile de câmpie, uşoare, pe care oamenii, dornici mereu de uşor, merg în căutarea lor de a-şi potoli dorul de altceva şi setea firească. Cele uşor de găsit nu prea sunt de folos, fiindcă stau prea mult pe gânduri în a-şi lăsa apa să se facă, de trecători întâlnită în drumul lor, iar apa, stând prea mult degeaba, ori urcă la Ceruri, ori se strică. Izvoarele de munte, cele care trebuie mai întîi să se abţină a curge la întâmplare, au apă numai bună de potolit pentru multă vreme setea, pentru a reda viaţa celor pe cale de a se prăpădi şi a face vieţii loc liniştit de a se însufleţi în duh şi simţire. Şi-s tot mai rare şi tot mai spre înălţimi urcate, acum, când setea nu e doar ceea ce simt oamenii, ci şi ceea ce ei gândesc.
Tot mai mulţi oameni însetaţi, tot mai multă dorinţă fiind, tot mai îndepărtate, greu de ajuns la ele fiind izvoarele, fântâni au săpat, ca să fie setei domolire şi firescului motiv de linişte şi trăire. Şi s-au săpat, mai adânc, spre izvoarele tainice dar curate, bine păstrate de pământurile ocrotitoare, ori mai puţin adânc, pentru a se prinde apa care, mişcătoare în jos şi-n sus, în stânga sau în dreapta, printre nisipuri, adunând ce era din pământuri ori ce prin pământuri şi nisipuri se lăsa ascunsă doar cât să nu pară la îndemână. Şi-au fost cele adânci săpate, mai totdeauna, pentru setea adevărată, cele mai puţin adânci pentru a-i fi omului de folosinţă, în treaba lui de-a vieţui, mai rar fiind setei de trebuinţă, doar celei mari, cea care nu căuta gustul apei.
Şi tot mai mulţi oameni sunt însetaţi, de setea ce şi-o vor, nemaibând, ci sorbind picături răzleţite... Şi fântânile, aceleaşi fiind, nemaifiind alte ape care să le umplă, unele de bună voie s-au secat, altele, crezând că pot fi apă bună pentru fiecare, două şi mai multe curgeri şi-au ales să aibă, acoperindu-se de lumina soarelui, spre a fi răcoroase, crezând că lumina le-ar putea tulbura liniştea de care însetaţii trecători, mereu pe fugă, se tot plângeau că şi-o doresc, linişte pe care nici ele nu o ştiau cum e să fie adevărată, şi nici limpezimea, mereu tulburată de coborârea în adâncuri a izvoarelor, rămase la mâna nisipurilor mişcate de arşită ori de ger.
Aleargă toţi spre fântâni făcute de alţii, izvoarele, de-s găsite tot în fântâni li se adună apa, spre a fi pentru toţi, pentru oricine. Şi se văd fântânile, şi cele care de departe se văd, spre ele cei doritori de însetare şi de potolire a setei aleargă, şi se-apropie, privindu-le în adâncul goliciunii lor. Chiar şi cele care, ascunse după colţuri stau, tot sunt cercetate, de cei ce-şi aduc aminte de setea ce-ar trebui să o aibă, spre ciutură caută, şi apa, ce-n picături, prin ea de mai rămâne, încearcă a o şti după gust. Cele care de departe se văd, curgeri multe şi-au lăsat de oameni făcute, ştiindu-se fără adâncime şi fără izvoare prea mari, dar mari adunătoare de apele de ploaie şi de resturile zăpezilor. Doar fântânile ce-şi au izvorul lor, privesc spre Cerul înalt, limpezindu-şi apa în lumina Soarelui şi liniştindu-şi dorinţele în liniştea nopţilor înstelate...
Potolirea setei, a celei mai înfiorătoare şi înăbuşitoare, o vor mai toţi, şi ciutura o coboară şi o ridică multor fântâni, dar mai mult să vadă nu vor... Câtă lumină e în strălucirea apei, acolo, în adâncul ei, de-i învălurită, ori de-i năvalnică, de-i limpede ori plină de mâl şi de vieţuitoare nevăzute din adâncuri, puţini se încumetă să vadă, doar de setea clipei păsându-le. Nu se prea caută, în vremea de azi adevărul, nu se vrea ştiut, nu se vrea să fie departe ceea ce e departe, ori, dimpotrivă, aproape ceea ce e aproape. Fântânile privite sunt doar, pentru a culege picăturile potolitoare de sete, ciuturile. Acolo, doar acolo, de-ar şti cei ce beau apa, ce-ar găsi de ar fi ciutură care se cufundă după dorinţa omului, s-ar minuna, de-ar găsi Raiul, şi n-ar mai căuta alte fântâni, sau doar izvoare cristaline ar mai căuta, ori, de-ar găsi Iadul, de sete, dar mai ales de dorinţă, s-ar lipsi. Doar că nodurile ghemurilor nu mai se caută a se desface...