luni, 25 noiembrie 2013

Clipa infinităţii, noi...

Ai clipei suntem, adevărul ce ne facem să existăm este legat de clipă, de străfulgerarea căreia nimeni nu-i dă valoare, celei care, fiind mai mică decât cea mai mică parte ce o putem măsura, a timpului, nu ne dă mâna să ne-o luăm ca definitorie, pentru orice am făcut, pentru tot ceea ce facem, ori pentru ceea ce vrem să ni le ştim făcute. Oricare ar fi mărimea timpului, infinită de e să fie comparată cu acea nedefinibilă clipă, nu este, pentru om, mai importantă în ceea ce aduce, decât clipa. Inceputul şi sfârşitul, a ceea ce e bine sau a ceea ce este rău, oricâtă strădanie s-ar pune în a le găsi rădăcinile, oricâte minţi luminate ar răsuci şi ar învârti, pe toate părţile, pe cele ştiute ori pe cele neştiute, oricât s-ar dori o un răspuns pe măsura calendarelor ori ceasornicelor, la ceea ce pare strivită de măsura calendarelor, de tic-tac-ul ceasornicelor, clipa, în cele din urmă, este cea binecuvântată ori cea blestemată.
Din nimic ni se porneşte drumul spre a ne naşte şi nimic suntem după ce plecăm. Clipa de început, bănuită dar niciodată ştiută, cea care prin alţii ni se întâmplă, şi clipa de sfârşit, cea care nimeni nu o poate şti şi care de nimeni nu depinde, sunt cele care ne definesc, sunt cele care ştiu ce rost avem sau cu ce rost ni s-au trecut zilele. Tot timpul vieţii în aceste două neînsemnate clipe încape. Toată înfinitatea clipelor vieţii prin aceste două clipe vine, de-acolo de unde toate vin, şi pleacă acolo unde toate pleacă. Nefiindu-ne cunoscute nouă, cei care nu avem puterea de a le cuprinde pe toate dintr-odată, le negăm şi, negându-le, le punem pe seama minţii, condamnându-ne la o veşnică judecată.
De aproape plecăm înspre departe, de departe venim înspre aproape. Ne numărăm paşii, ne numărăm faptele, ne numărăm trăirile şi simţirile, numărăm cu măsura tuturor o trecerile sau aşteptă-rile, fiindu-ne, zicem noi, firesc, să ştim, doar plăcut nu ne este totdeauna, alteori neplăcut ne este gândindu-ne că prea repede au fost trecute cele bune sau prea greu cele ce bune nu ne-au fost sau nu ni s-au părut. Măsurile, chiar şi cele la fel fiind, nu ne sunt egale. Nu ne sunt, în nici un fel egale nouă, dar nici egale cu ale altora, şi ei făptuitori sau trăitori ale unor fapte asemenea. Întrebându-ne de ce nu sunt la fel, dăm un fel de răspuns, după pricepere şi înţelegere... Mai departe nu putem trece, mai departe refuzăm să trecem, spunându-ne mai degrabă, că încă nu putem trece...
Viaţa, într-un tot, prin toate câte o definesc şi o fac să fie ceea ce este, n-are limite, fiind un întreg Univers, parte şi el al Universului tuturor. Fiecare stea e însemn al universului său şi în fiecare univers străluceşte o stea. Şi cu cât se apropie mai mult una de cealaltă, strălucesc şi mai înspre vederea tuturor ajung. Dansul strălucirii lor este mereu şi mereu mai frumos, şi tot mai multă lumină dau. Şi dansul le face să uite că totuşi ceva, chiar dacă şi el nu-şi prea lasă privirea dusă de la ele, trece. Este timpul, cel care pe toate le aranjează în şir, fără să greşească ordinea. Mereu acelaşi stând pe loc este începutul... Doar timpul trece!
În dansul lor, un firesc venind dintr-un departe pe care nici gândul nu-l pătrunde, se adună într-un roi de stele, în jurul a ceva ce le ţine mereu aproape, ceva ce ele ştiu că de strălucirea lor se bucură, că de clipa când pălesc se întristează şi caută să le stea aproape pentru a străluci. Bucuriile scânteierilor, tristeţea umbririlor,pe care umbre ce au uitat să înţeleagă bucuria dansului, drumul lor spre a fi soare al lumilor ce în jurul lor se va aduna, e şirul în care toate celelalte, şirurile stelelor ce nu-şi lasă timpului privirile clipă de clipă, se adună să rămână amintiri. Mereu, amintirile acolo se regăsesc... Precum e-n Ceruri, la fel şi pe Pământ e...
Una peste alta se aşează, înălţându-se, clipele. Una peste alta aşezându-se, fără ca măcar ele să se numere, Universul faptei, ori al gândului, ori al trăirilor, creează. Nenumărate de nimeni, şi tot de nimeni ştiute, asemenea stelelor cerului, fiecare îşi are lumea, nevăzută şi greu de pătruns cu mintea omului care, nici lumea întregului Univers de ele creat, n-o poate pătrunde şi nici pe de-a-ntregul a o-nţelege. Omul pentru clipa trăită este asemenea cu stelele pentru om. Universul clipei ne este de neînţeles, poate mai puţin decât ne este al stelelor. Universul clipelor n-are cum să fie văzut, nici atins, nici măsurat, către al stelelor măcar privirea ne-o aruncăm şi ne putem dumiri întrucâtva.
Ne-ncepem a aduna totul de la nimic... Aşa se vede... Nu avem decât un minut, apoi o ora, o zi, o lună, un an până când ajungem la o viaţă, totul reductibil la acel singular unu. Ne guvernează acest univers singular şi, tot universul fiinţei umane, la el se raportează, fiindcă totul porneşte de la acea unică şi infimă clipă. Tot ce excede acestuia trimite în haos realitatea. Haosul este univesul în care unitatea are mai multe dimensiuni şi simultane pot fi mai multe, pentru că ele nu se mai suprapun. Dar haosul este un univers, la fel de singular, al Cerurilor. Haosul este de necuprins, este văzutul şi nevăzutul la un loc. Unicităţii omului îi este dată unicitatea. Îngerilor le este dat a putea cuprinde mai mult, şi chiar şi ei au o limită. Alţii, mai mult decât îngeri, trec de acea limită, şi ei avându-şi altă limită. Limitea finală, infinitul, doar Creatorul o poate cunoaşte şi cuprinde într-o totalitate de amănunte.
Viaţa-i una, doar cu unu se poate însoţi. Tot ce excede, tot ce se vrea asemenea haosului, devine dezordine. Vieţii şi omului îi este necesară unicitatea pentru a putea fi el însuşi: o şcoală, o activitate, o familie, Mai mult nu poate duce, mai mult îl scoate în afara universului existenţial. Plăteşte mai mult pentru tot ce e mai mult. Două de-acelaşi fel deodată înseamnă pierderea a altceva. De cele mai multe ori înseamnă, din ceea ce se vede, pierderea sănătăţii sau pierdere minţii, sau chiar amândouă dintr-odată, fiindcă, din ceea ce nu se vede, pierde: sufletul. Şi nici nu ştie cât pierde, pentru că nu şi-a găsit încă măsură potrivită înţelegerii sale pentru suflet. Doar sufletele mari pot duce mai mult. Dar nici lor nu li se poate totul, oricât de mari ar fi, pot să se piardă, depăşindu-şi limitele.
Viaţa-i una, doar cu unu se poate însoţi. Tot ce excede, tot ce se vrea asemenea haosului, devine dezordine. Vieţii şi omului îi este necesară unicitatea pentru a putea fi el însuşi: o şcoală, o activitate, o familie, Mai mult nu poate duce, mai mult îl scoate în afara universului existenţial. Plăteşte mai mult pentru tot ce e mai mult. Două de-acelaşi fel deodată înseamnă pierderea a altceva. De cele mai multe ori înseamnă, din ceea ce se vede, pierderea sănătăţii sau pierdere minţii, sau chiar amândouă dintr-odată, fiindcă, din ceea ce nu se vede, pierde: sufletul. Şi nici nu ştie cât pierde, pentru că nu şi-a găsit încă măsură potrivită înţelegerii sale pentru suflet. Doar sufletele mari pot duce mai mult. Dar nici lor nu li se poate totul, oricât de mari ar fi, pot să se piardă, depăşindu-şi limitele.
Chiar şi ceasul măsoară timpul prin unicităţi. Doar un tic şi apoi un tac, îi dă prima lui măsură, cea care, aşa cum oamenii au găsit de cuviinţă, le măsoară trecerea. Oamenii l-au inventat, oamenii iau inventat măsura, respectând, ca orice creaţie unicitatea. Inventându-şi măsura propriei treceri, şi-au dat singuri dovada trufiei şi mândrie de care sunt în stare. Pentru că tocmai ei, creatori pentru lumea lor, aşa cum ei, în lumea Creatorului au fost creaţi, au vrut şi cu osârdie vor să se asemene Lui, fără să stea să gândească dacă vreodată s-ar putea ca cele de el create, lui să i se asemene... Şi, ca să-şi dovedească fără dubii vrerea, au început să iasă din tiparul unicităţii prin fapte sau agoniseli, modul lumesc de a-şi dovedi putinţa.
Una lângă alta stau agoniselile şi fuga după una sau după alta, mai multe decât pentru o viaţă necesare îi sunt, îl face să se piardă în tot felul de idei pe care le ia, în clipa de decizie, ca fiind cele mai bune. Şi chiar şi mai târziu, când încă e devreme, alte şi alte idei, agonisite de pe oriunde, şi le face blazon pentru a-şi da o iertare de faţadă. Iar când nimic nu mai încape în cuvinte şi înţelesuri, pentru sine dar şi pentru alţii, ca să poată să iasă cu faţa curată, “aşa a fost să fie” le pune la un loc pe toate, în acel loc în care se mimează adevărul, preferându-şi un mers asemenea celui dinainte, prefăcându-se a fi drept, preferând a nu crede coclaurii din juru-i.
Adunături de nimic, pentru o viaţă care se raportează la o simplă clipă, fie că este ea cea de început ori cea de sfârşit. De-ar fi fost să nu-şi facă din cele ale Pământului repere, de n-ar fi luat drept reper Pământul, împărţindu-şi-l, folosindu-se de sine pentru a-şi găsi o cale de a se întina şi de a-şi întina clipele vieţii prin dureri şi bucurii ale unor fapte nefireşti care doar bucuria mândriei sau a neînţelegerii rostului şi menirii îl au faţă de cele fireşti, şi-ar fi avut timp de el. Avându-şi timp de el, clipele trăindu-le, viaţa şi-ar fi ştiut-o întreagă şi aproape nesfârşită. Păcătuind faţă de sine, s-a dedat la a lăsa celor următori, agoniseli: bogăţii, năravuri, cunoştinţe, boli, plăceri, suferinţe, credinţe, necredinţe, nume şi renume. Şi cel mai mult au făcut-o cei mai puţin ştiutori ai propriului rost.
Ireversibilă-i trecerea clipelor, de la cea dintâi, cea unică şi irepetabilă, până la cea din urmă, la fel de unică, la fel de irepetabilă, cu nimic diferite de toate celelalte. Fiindcă aşa cum e prima şi cum e ultima, toate au pe cea dintâi şi pe cea din urmă, Nimic nu-i repetabil, doar omul îşi închipuie imposibilul. Nici ceea ce el creează nu e repetabil, nefiind o copie, ci un altceva... Ca şi viaţa...