joi, 13 iunie 2013

Întorcându-mă spre a pleca

Nu te gândi că plec, nu te gândi nefiresc la ceea ce este firesc. Nu plec, aşa cum alţii vor fi plecat, unii pe drumuri care s-au pierdut printre drumurile altora. Plec aşa cum deja m-am învăţat că trebuie să plec, înapoi, în lumea mea, readucându-mi alături singurătatea de care au nevoie cei care, din simţirea propriilor adevăruri, mă cheamă pentru un înţeles sau pentru un prag pe care aşa le este dat să-l aibă sau să-l treacă. Aşa e de fiecare dată... Eu plec împăcat că ceea ce am putut să fac am făcut, cei care au rămas, doar ei ştiu cum şi-au ales continuarea. Eu doar cuvintele le-am auzit, de la ei, de la alţii şi mi-a fost îndeajuns ca să privesc în faţă adevărul, ca să readuc în-seninarea în lumea mea, spre a avea-o, de va fi nevoie, ca far dezrătăcitor.
Vin, şi de unde vin nimeni nu ştie, plec, iar unde plec se ştie, dar neştiut rămâne, nicui nu-i dă mâna, nefiindu-i la-ndemână, să poată să ştie. Fiindcă e greu să mergi dinspre departe înspre departe, nicicui nu cer să încerce depărtarea să şi-o asume. N-ar avea de învăţat ceea ce ar vrea să înveţe şi cele care le-ar avea de învăţat, nefiindu-i clipei de care se teme de folos, şi-ar da libertate judecăţii după măsuri nepotrivite făcându-şi drum tocmai prin hăţişurile de care vrea să scape, spre margini de prăpăstii luminate, amăgitor, în culori vii şi jucăuşe. De-ar fi să înveţe, ar avea de învăţat răbdarea, ar avea de învăţat ce înseamnă mal, şi ar avea de învăţat diferenţa dintre sus şi jos, cea pe care şi-o închipuie, fiindcă sus sau jos, în apropierea absolutului, niciodată nu le-au mers paşii pe drumul ce şi-l simt acum fără mărginiri şi fără parapeţi.
După socoteala lumii, plec aşa cum vin, nimic mai mult. Fără de înţeles, chiar mie, de mă las de lume socotit, de socotesc aşa cum poate chiar mai bine decât unii am învăţat să fac socoteli şi pe care, pentru ei, când socoteli trebuie făcute, le fac fără să mă abat de la adevărul pe care şi ei ştiu că ar trebui să fie. Numai că eu am uitat de vrednicia socotelilor, nici acasă, nici în târg, nici pe drum fiind, nu socotesc. Ştiu lumea, şţiu ce preţ pune pe fapte, ştiu ce preţ pune pe vorbe şi ştiu ce preţ pune pe lucruri. Şi ştiu că pe gânduri şi trăiri, pe toate cele de care ei au mai auzit din când în când, dar n-au ajuns, încă nu au ajuns sau niciodată nu vor ajunge, preţ nu au să pună niciodată, chiar dacă vor da ceea ce li se cere, cu gândul că fără motiv au dat. Ştiind nu cer, căci nu dau nimic şi nu fac nimic din cele ce au azi preţ. Câte-o vorbă de mai spun, o aud că supără, nefiind pe plac. Alteori se crede că aştept fapte asemenea răspunsurilor la vorbele mele şi ropote de cuvinte însoţesc privirile ce taie şi spintecă precum securea călăului, punând oprelişte altor vorbe care-ar putea fi culoarea ce sare în ochi pe tabloul vieţii. Nedând nu primesc, fiindcă ceea ce pot da eu: trăiri, stări şi chiar picături de suflet, nici în galantare nu pot sta, nici pe lista de preţuri nu au loc, nici haină, nici podoabă nu-i, sprea a fi la vederea altora şi a primi laudele cuvenite. Şi nici nu spun că dau, ca să nu se creadă că cer...
Mă întorc pe mine lumii mele, aşteptat fiind de pregătiri ce trebuie să le fac întru folosinţa altor dusuri şi întorsuri, dator mie şi propriei mele alegeri de a exista acum, aici, pentru a-l arăta pe astfel şi altfel, de oricâte ori astfel se pune de-a curmezişul vieţii, de oricâte ori se încăpăţânează a fi piedică sau doar prea seducător în deznădejde ori înfumurare. Şi mă întorc şi pentru a avea de unde pleca, pentru a se şti unde pot fi găsit, de cumva sunt căutat.
Nu te gândi că plec, nu lua drumul ca o cale fără de întoarcere. E doar un firesc al vieţii tuturor, un adevăr pe care fiecare, în felul lui îl are ca şi măsurătoare a timpului pe care-l trăieşte. Ca şi altă dată, plec într-o lume în care nimic nu e deosebit dacă eu nu-i dau şansa de a-şi număra zilele care trec. O lume în care viaţa se simte, în existenţa ei incontestabilă, în forma cea mai simplă, cea mai curată, fără gânduri de împotrivire, fără dorinţe de încercare a pute-rilor, o lume a primitivităţii, lumea din care oamenii, dedaţi la învăţarea după vorbeşe altora, nu mai pot culege nici măcar o floare, nicidecum fructul ce i-ar revigora şi în-sănătoşi de toate bolile lumeşti şi sufleteşti. Acolo plec, unde nici timpul nu se grăbeşte să treacă, nedându-mi motive să îmbătrânesc. O lume în care pot găsi multe din cele pentru care voi aici, în lumea aceasta ruptă de viaţa, care până şi pasului îi dă ordin să stea ori să se mişte, în care chiar şi gândul se lasă furat spre alţii, făcându-şi de cap, împotrivindu-se celui în care se zămisleşte, plătiţi cu trăirile voastre, cu suferinţele voastre, cu motivările voastre nemotivate. Eu merg pe drumuri căutând să dau celor ce au nevoie să primească, cu siguranţa că voi primi ceea ce trebuie să primesc, ceea ce îmi este dat, ceva ce nu poate fi furat, şi oricâte asemenea bogăţii voi putea să strâng, nu voi avea grija de a mi le fura cineva. Şi oricât va fi să dăruiesc, nu se vor împuţina, căci nu sunt nici cu număr, nici cu durată limitată, durând până în eternitate.
Rând cu rând scriu cartea vieţii, rând cu rând citesc în cartea vieţii, capitol după capitol, aşa cum sunt rânduite, fără a trece mai departe, cu gândul că, de nu-i bine, mă voi întoarce ca să îmi fie bine, ori cu gândul că fiindu-mi bine, uşor îmi va fi să trăiesc ce nu e chiar uşor de trăit. Nu mă dau în vânt după îndestulătoare fapte şi lucruri, risipă de fac de-ale mele, este pentru că ştiu că de folos celui ce le primeşte îi sunt. De va şti să le folosească, le va folosi, de va şti să nu se lase îndatorat, nu se va lăsa, bucuros însă voi fi, înainte de toate, să-i simt liniştea şi, de vrea, bucuria dorinţei de a merge pe drumul cel drept, neîntorcându-se în vacarm, crezând că-l poate înfrunta. Sunt uneori trist, când mi-e dat să aflu că aceloraşi învăţături ce nu le-au fost de folos le dau iarăşi crezare, făcând din ele legi care, cred ei, înşelaţi de propria mândrie, i-au făcut tot mai buni şi tot mai înţelegători. Trist sunt pentru că vor merge pe calea îndatorării fără măsură, şi pentru că va trebui, tot aşa cum am venit, să mă întorc. De întors acum, ştiu că mă voi întoarce, dar bine ar fi să fie altfel...