Alb, doar alb

În vremurile vechi, când nici timpul nu-şi avea încă lege pentru toţi, şi nu fusese înstăpânit peste Pământ, undeva în nemărginitele păduri hiperboreene, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb, cu ochii albaştri, ca seninul cerului de vară. Neobişnuit şi altfel fiind, ceilalţi lupi l-au privit îndelung, cu neîncredere, văzându-i imaculata podoabă albă, blană ce nu se asea-măna cenuşiului blănii lor, nici ochii lor, ruginii, cu ochii lui, ca lacrima zeilor, nici privirea lor, haină, cu privirea lui ce trecea noaptea, dincolo de nori, până la bolta cerească a nopţilor înrourate de ploile de stele.

Au trecut zile, şi au trecut nopţi, şi lupul cel alb a crescut frumos şi puternic. Vâna cât şapte dintre semenii lui şi atunci când zorii dimineţii puneau plumb în pleoapele celorlalţi, el era singurul care rămânea de strajă. Niciodată în sufletul lui n-a cugetat că dacă el vâna cel mai mult tot el ar fi trebuit să se înfrupte cel mai straşnic, ci, când haita se ospăta din ceea ce el vânase, aştepta întâi să se sature fraţii lui, mai întâi lupoaicele şi puii, ceilalţi apoi şi, la urmă mai mânca şi el câte ceva din resturi. De multe ori însă rămânea flămând, dar asta nu-l tulbura, ştiindu-i pe ceilalţi îndestulaţi.

Ceilalţi lupi, tocmai pentru puterea şi bunătatea lui, îl urau, nu-l iubeau. Într-o dimineaţa, când obosit a adormit, s-au repezit cu toţii, întreaga haită, asupra lui şi, cu o ură aproape asemenea celor ce oamenii o pot avea, au voit a-l sfâşia. L-au atacat cu ura celor care, neputând ajunge la înalţimea statuii, îi sfărâmă piedestalul, a celui ce, neputând să simtă căldura focului, toarnă apă pe el să-l stingă. Lăsându-i să muşte, Lupul Alb nu s-a clintit, deşi cu un mârâit i-ar fi putut alunga pe toţi. Nu îi înţelegea, nu le înţelegea dorinţa de a-l omorî, nu le înţelegea motivele. Şi, deşi era animal, ochii lui erau înlăcrimaţi. Nu putea pricepe de ce chiar şi fraţii lui, chiar şi mama sa au făcut asta... Şi a rămas pe loc. Văzând cum râuri de sânge se scurg din el, cum blana lui albă se umple de sânge, înroşindu-se toată, ceilalţi lupi au fugit îngroziţi. El a rămas acolo şi viaţa i se scurgea spre pământ, ca o jertfă adusă Luminii albe a Cerului.

Ar fi murit negreşit dacă o Forţă a Cerurilor, de nicăieri venită, nu l-ar fi ridicat, parcă spunându-i: “Scoală-te! Scoală-te şi vânează!”. Şi s-a ridicat...

Lupul Alb nu a pierit. A rămas acelaşi animal falnic, dar de atunci nu a mai căutat tovărăşia nimănui şi nu a mai vânat decât de unul singur. Dar, chiar dacă era singur, nu se ascundea. Se întâmpla ca, de multe ori, câte un lup sur să fie atacat de vreun urs; atunci, din neştiutul codrului, el apărea, îl scăpa pe cel prigonit, şi dispărea numaidecât în liniştea pădurii. Sau, tot de multe ori, câte un cerb sau vreun bivol năprasnic era greu de răpus. Atunci Lupul Alb venea şi dobora cerbul sau bivolul, dar nu mai lăsa ca înainte toată prada haitei, ci întâi îşi alegea cam cât ar mânca el în trei zile, îşi lua halca de carne şi se pierdea în desişul codrului, tot la fel de nevăzut, cum şi apărea. Dar nimeni nu i-a mai aflat, vreodată, sălaşul...

De după vreme cînd a alergat cu haita, Lupul alb nu a fost însoţit cu nimeni. Era tânăr, era prea tânăr când sufletul lui a fost ucis pentru prima data, atunci când haita a vrut să-l răpună, împinsă de acea forţă care îndeamnă la orice gest pe cei cu nimic mare, nici suflet, nici gând. I-au ucis sufletul dar, născut fiind şi nu făcut diferit, Forţa Cerurilor l-a reînsufleţit. Forţa Cerurilor fiindcă doar o asemenea forţă, cea care face altfelul să apară în lumea celor de acelaşi fel, cei care, mereu între ei însoţindu-se, ajung să-şi strice chiar şi obiceiurile, chiar şi firea, chiar şi mintea, chiar şi făptura.

O taină şi mai mare, prea mare ca legenda să o mai amintească, doar lumea Lupilor Albi, o ştie, doar alţi Lupi Albi, care au trăit-o şi ei, o cunosc. Taina celei de-a doua lovituri, cea prin care, încă o dată, sufletul i-a fost lovit şi ucis.

Lupul Alb vâna pentru sine, aşa cum, reînsufleţindu-l, Forţa Cerurilor l-a învăţat, când goana după o caprioară l-a dus prin alte ţinuturi. Acolo, într-un crâmpei de poieniţă, a zărit un alt Lup Alb fugărit şi batjocorit de haita de lupi suri în care trăia. Pentru o clipă, o ură năprasnică i-a împăienjenit ochii şi vocea sângelui, a sângelui său vărsat, urla în el, urla de putea arsuzi pe oricine, chiar şi pe Dumnezeu: “De ce, de ce încă unul”? Ar fi vrut să-i atace pe ceilalţi, să-i sfărâme şi să-şi răzbune suferinţa. Acum vedea că nu mai era singurul alungat prin puterea haitei şi nu a luptei drepte, prin unirea celor ce, în taină, pun la cale păstrarea năravurilor. Ştia că mai există cineva asemenea lui. Îi tremura spinarea şi muşchii i s-au încordat... Doar un salt de-ar fi făcut, haita turbată de plăcerea vărsării de sânge nevinovat, ar fi fost nimicită. Dar aceeaşi Forţă a Cerurilor l-a oprit: “Să sufere şi să înveţe ceea ce era de învăţat”! Lupul Alb, împotriva propriei porniri luptând cu el însuşi, a stat pe loc şi a privit cum celălalt lup a fost răpus şi părăsit. L-a văzut cum s-a ridicat, dar nu i-a zărit lucirea ochilor... Şi nici n-a ştiut ce forţă l-a ridicat pe celălalt Lup Alb din tină. S-a apropiat într-un târziu şi a văzut că celalalt nu era lup, ci lupoaică. Şi aceasta a ridicat capul spre el. Totul e de la sine înţeles... Tot ceea ce a urmat era scris în Legile Firii.

Şi au fost zile şi nopţi cât ei au hălăduit prin păduri. Au fost zile şi nopţi care au trecut în pace. Nici nu mai vânau decât pentru trebuinţă, vreun fazan, vreun iepure, cât să nu piară de foame. Lupul Alb deja aştepta toamna... aştepta să-şi vadă primii săi pui.

Într-una dintre aceste zile, o haită de lupi suri, pribeagă era atacată de un grup de vânatori. Au sărit amândoi în apărarea haitei, gonindu-i pe vânători cu mare uşurinţă. Totul era asemenea unui un vis frumos, nici nu gândea bine unul dintre ei ceva, că celălalt şi înfăptuia. Se pornea unul spre a-şi făptui pornirea, celălalt asemenea făcea şi el. Erau, împreună, o forţă de nestăvilit, erau împreună ca unul cu putere întreită.

Cu fiecare răsărit de soare lupoaica se întărea. Din rănile trupului rămăseseră doar nişte mici cicatrici. Rămăseseră însă rănile sufletului... Şi mai era şi privirea aceea a ei, pe care el nu o zărise niciodată, şi care-i umbrea ochii ei, întunecându-i, care altfel erau azurii, asemenea cu cei ai lui. Amândoi erau trecuţi prin clipa neagră a sufletului ucis de semeni.

După o vreme au întâlnit haita ce o prigonise pe lupoaică. Lupoaica, încurajată de puterea lui, fără a-i arăta, s-a pregătit să atace. Un pas, doi, şi a sărit!... dar pieptul ei s-a lovit, în zbor, de pieptul Lupului Alb. “Nu călca Legea!” – părea să-i spună privirea lui, hotărâtă. Ea, însă, ştia doar ceea ce avea de făcut, altceva nu mai avea putere să înţeleagă.“Răzbunare!”, striga sufletul ei, care, nicidecum nu se vindecase, nu se putuse desprinde de trecut, nu uitase durerea rănilor pricinuite de cei care, voind c-o alunge, erau necurţători. Şi acum o împingea pe calea nenorocirii. A zvâcnit în aer, şi pentru a putea să treacă de el, l-a muşcat. Apoi s-a aruncat asupra haitei.

Lupul Alb a împietrit în locul unde era şi ochii lui, asemenea albastrului apelor curate şi reci, în lacrimi, iarăşi, pe lupoaică au văzut-o sfârtecată şi ucisă de haita care, într-o nebunească, demenţială luptă, nu s-au oprit decât după ce au rupt-o în bucăţi, împrăştiindu-i trupul, pentru a nu se mai şti, niciodată, nimic, de existenţa ei, dar şi despre cruzimea lor.

S-a dus, într-un târziu, spre locul supliciului şi, găsindu-i capul, cel pe care semenii ei, ai lor, nu-l putuseră strivi, a înţeles mai multe, a înţeles totul din privirea ei pietrificata. A înţeles că toată pornirea ei era din ură, dar ura n-a putut să o înţeleagă... Şi a zărit în ce mai rămăsese din coama ei, printre firele albe ca neaua, smocuri cenuşii... Se întreba cum de nu le văzuse până atunci? Se întreba de nu cumva nu a vrut să le vadă? Se întreba de nu cumva voia ca şi ea să fie albă, albă ca şi el?

Lupul Alb a simţit atunci, că moare a doua oară. A simţit durerea rănii pricinuite de muşcătura ei. Rana nouă nu era cine ştie ce, dar rana din sufletul lui deschise şi toate celelalte răni, cele de când el fusese atacat de haita lui, dar şi alte multe răni ale trăirilor pe care le avusese pe când singur era. Simţea sufletul că-i este ucis iarăşi.

Vremurile sunt altele, timpurile s-au trecut. Dar şi acum, de pe întinsurile câmpiei, până în cele mai ascunse locuri din munţii cei vechi, vâneaza Lupul Alb, veghetorul lupilor suri. Însă ştie! Ştie că într-o zi, după ce va fi salvat poate a mia oară vreo haita hoinară, una îl va răpune şi trupul lui va fi jertfă de sânge, va fi pradă pentru ceilalţi lupi suri. Şălaşul lui din Ceruri însă nu i-l va călca, nimeni, niciodată... Nimeni, niciodată, nu-l va putea putea fura de ceea ce fusese şi, acolo, acasă, era...

Oglinda olarului

În vremurile de demult, când din pământ se făceau toate cele de trebuinţă vieţii, ca tot pământ să ajungă după ce vor ajunge de netrebuinţă, olarii îşi aveau rostul lor, şi erau, unii mai cunoscuţi, alţii doar de cei dimprejur cunoscuţi, unii vindeau mult şi aveau de toate, alţii, nevânzând mare lucru, îşi duceau viaţa ca şi toţi ceilalţi, cu gânduri, cu vise, cu speranţe, cu năzuinţe şi năluciri.

Într-un sat pierdut de lume, undeva în lumea vremurilor, nici departe nici aproape de curtea unui rege, trăia un olar, care făcea oale pentru cei din satul lui. În satul lui era vestit, dar din alte sate nimeni nu ştia de el. El muncea şi câştiga cât să-şi ducă zilele, dar năzuia că într-o zi va ajunge să-şi vândă oalele în cetatea în care îşi avea regele curtea, să fie cunoscut şi să şi câştige în măsura muncii şi a cât de vestit era. Însă totul era doar năzuinţă, căci n-avea ce să aştepte, de vreme ce lenea-l făcea să se mulţumească la a avea ce vinde celor din satul lui.

Într-o zi, un călător a poposit în pragul colibei din care el tocmai se pregătea să-şi ştie ziua de muncă terminată. Povestind despre una, despre alta, despre lumea prin care călătorul umblase, a aflat că pe lângă un un sat, ceva mai depărtat, trăia un înţelept, un mare înţelept, care găsea răspuns la orice întrebare, avea răspunsuri pentru orice problemă a oamenilor. Mai află că era un înţelept pe care nimeni nu-l auzise vorbind şi toţi spuneau că e mut. Nimeni nu-l văzuse ieşind în lume şi toţi spuneau că nici picioare nu are. Cei ce mergeau la el băteau de trei ori la uşă apoi deschideau un oblon şi tot ce aveau de făcut era să privească ochii înţeleptului, ce se vedeau uşor în întunericul colibei ce nici ferestre nu avea, căci ei erau cei care dădeau răspunsul, mai repede şi mai uşor decât ar fi fost date prin cuvinte. Şi mai spunea călătorul că toţi cei ce fuseseră la el, sfaturile-i luându-le în seamă, au reuşit, s-au rupt de toate metehnele trecutului, de tot ce le-a fost trecutul, şi sunt cu totul alţii...

S-a răsucit aproape toată noaptea, de nesomn şi gânduri multe. Îşi ştia mulţumirea pe care o avea, aşa cum numea el lenea, fiindu-i greu să o recunoască, dar dorinţa de a fi cunoscut şi de a câştiga mult, era mai mare decât orice, chiar decât lenea. Şi a adormit în zori... A doua zi, de dimineaţă, lăsând orice treabă a plecat spre acel sat.

A ajuns pe seară în sat şi înainte de a se lăsa apus soarele, era la uşa înţeleptului. Sfios, a bătut de trei ori, uşor, apoi, şi-a găsit puterea de a deschide oblonul. L-a tras şi întrebarea a pus-o dintr-o suflare: Cum pot ajunge cunoscut şi ceea ce fac eu să vând în oraşul în care se află curtea regelui? Nerăbdător fiind să afle răspunsul, şi-a ridicat privirea şi văzând ochii înţeleptului, arătând a plictiseală şi nepăsare, şi-a zis: Am stat şi am aşteptat şansa care să îmi cadă din cer. Trebuie să muncesc eu mai mult, ca, încet, încet, să ajung unde îmi doresc... Pe drum întorcându-se, gândea şi mai că vorbea de unul singur: Oare câţi alţii nu fac la fel ca mine? În jurul meu sunt atâţia oameni care se plâng de nenoroc, dar nimic nu fac pentru a avea noroc...

Şi s-a pus pe muncă de a doua zi; zi de zi făcea ulcioare şi oale şi le vindea şi prin satele din apropiere. Se vedea câştigul şi punea de o parte ceea ce era mai mult decât avea nevoie. Zile, săptămâni, luni la rând făcea la fel. Socotind însă îi era clar că timp mult ar trebui să treacă pentru a ajunge ca năzuinţa sa să nu rămână o nălucire. Şi, pe deasupra, deşi câştiga, zi de zi simţea şi că nu îl împlineşte munca lui. Schimbată-i era viaţa, dar înţelegea că nu e de ajuns. Nu-şi avea răspuns, aşa că s-a hotărât să mai meargă o dată la înţelept, să-l întrebe ce ar mai trebui să facă. N-a trecut mult, doar cât i-a trebuit să nu piardă o zi importantă, şi, cu nerăbdare, cu grabă, a ajuns la coliba care se vedea a fi mai în paragină, de parcă nimeni n-ar fi locuit acolo. Încă sfios, a bătut de trei ori, a tras oblonul, şi a întrebat: Cum pot să vând mai mult, pentru a strânge mai mulţi bani, ca să mă pot muta în oraşul curţii regelui?

Privea ochii înţeleptului, care se arătau trişti, obosiţi, parcă lipsiţi de lumină. Nici n-a fost greu. În gând să-şi spună: Aşa priveşte un om singuratic, ce pe nimeni nu-şi are aproape, ce-i de lume izolat. Aproape speriat, şi-a spus sieşi: Nu am prieteni, de rudele ce mă mai caută eu fug, pe cine am eu? Mereu îmi este frică a mă întâlni cu ei, căci frică-mi e că îmi vor cere bani, sau ajutor...

Pe drumul de întoarcere a luat hotărârea: Din ceea ce va câştiga, lucrând şi vânzând mai mult, îşi va ajuta puţinii prieteni, rudele şi vecinii, toţi oameni sărmani, care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După câteva săptămâni vedea roadele hotărârii lui: vindea de două ori mai mult şi, deşi pe mulţi îi ajutase cu bani şi mâncare, lui îi rămânea mai mult, nici nu se vedea că el şi-i împuţinase, dându-le altora. Şi a ţinut-o tot aşa, după câteva luni reuşind să strângă cât să-ţi ia o căsuţă în oraşul de care-i era legată năzuinţa lui veche. Oraşul avea un târg mare, cumpărători veneau de peste tot şi nici nu mai trebuia să piardă timp pe drumul, dus şi întors, între satul lui şi oraş.

În târgul cel mare veneau şi călători de peste mări şi ţări, cu pungile doldora de bani, iar el vindea tot ce producea. Îi ajuta pe oameni şi, pe lângă cei pe care îi ajuta, îşi făcuse mulţi prieteni, nu mai simţea singurătatea care îl apăsse crunt până atunci. Dar, ca să poată să-şi împlinească visul, de a câştiga, de a fi cunoscut, de a avea ucenici şi de a avea propria-i prăvălia, nu era de ajuns. Nu avea timp să lucreze mai mult, nu-şi avea timp pentru nimic altceva, făcea tot ceea ce creadea că se poate face. Căuta cheia prin care să poată să treacă şi această barieră, dar nu o găsea. Nu putea nici să vândă mai scump, pentru că alţii produceau la fel ca el, la fel de bune, şi cumpărătorii n-ar mai fi venit la el. Trebuia deci să meargă iarăşi la sfătuitorul lui, înţeleptul mut din casa părăginită, spre a-i mai cere un sfat, unul care să-l facă să guste din cupa împlinirii .

Abia îşi înfrâna aşteptarea de a ajunge din nou la uşa colibei, cu încrederea deplină că va primi răspunsul cel bun, la fel ca altădată. Se temea doar să nu fi murit cel căruia nu ştia cum să-i mulţumească. Şi aşa credea când a ajuns în faţa colibei, care era şi mai dărăpănată, ca şi părăsită...

Cu mâinile tremurânde, a bătut la usă şi a tras oblonul. S-a liniştit când, prin întuneric, a zărit ochii înţeleptului. Liniştit, l-a întrebat: Muncesc şi vând tot. De dimineaţă până seara, ba şi noaptea câteodată. Dar tot nu îmi e de ajuns să deschid prăvălia mea. Ce să fac, altceva, ca să câştig mai mult?

Din întuneric, o privire vie, îndârjită. Era privirea omului plin de determinare, dar şi disperarea celui care n-ar vrea să-şi piardă speranţa. Şi-i era de înţeles că asta era viaţa lui din ultimul timp, era mulţumit că se mutase din sat, însă munca îi lua tot timpul şi nu avea deloc odihnă şi viaţa era mereu la fel.

În dimineaţa următoare, trezindu-se mai odihnit, se simţea parcă mai uşor. Privea umbra copacilor cum se micşora şi parcă voia cuiva să-i fie recunoscător. Se întreba cum de nu se oprise, atâţia ani, să se bucure de lucrurile mărunte, de mirosul florilor sălbatice ori de aroma ceaiului? Şi, ca niciodată, fără să ia lutul în mâini pentru a-i da o formă pe care să o vândă, a plecat în târg de dimineaţă, cu totul altfel decât până atunci când doar după amiază vedea cum arată viaţa în târg. Şi-a luat cu el doar ceea ce avea, oale şi ulcioare, lucrate de mult, pe care le păstra în casa lui, şi a plecat, mai mult curios, la vremea când nici nu găndise vreodată că o va face.

Era diferită lumea târgului. Se arătau cei veniţi de departe. Printre ei, a zărit un om pe chipul şi îmbrăcămintea căruia se citea nobleţea, un om puternic şi hotărât. S-a oprit în faţa olarului şi a început să cerceteze cu atenţie ulcioarele lui. L-a auzit zicându-şi: N-am mai văzut o asemenea îndemânare... Apoi l-a întrebat pe olar: N-ai vrea să lucrezi pentru Curtea regelui? Ai fi plătit de cinci-şase ori mai mult decât acum? Olarul, fără să stea pe gânduri, văzând că asta-i era calea pentru a-şi împlini visul, i-a dat răspuns.

Nu mai putea de bucurie. Simţea că trebuie să meargă, degrabă, la bătrânul înţelept şi să-i multumească. Îl ajutase mult şi nu apucase să-i vadă decât ochii. Vroia să-l strângă în braţe, ca semn al recunoştinţei sale.

Grăbit, în aceeaşi seară a ajuns la colibă. A bătut la uşă cu acea mare nerăbdare a bucuriei. A tras oblonul şi ochii ce străluceau de bucurie, ca niciodată, i-au dat curaj să spună: Mare înţelept, vreau să-ţi mulţumesc pentru ajutorul tău. Ştiu că eşti retras din fire, dar lasă-mă, acum, să intru să-ţi povestesc şi să te îmbrăţişez, mulţumindu-ţi pentru toate sfaturile!

Fără să aştepte răspunsul a deschis uşa. Şi a încremenit... Se vedea cu totul în oglindă.