luni, 26 august 2013

Vorbe înspre îndreptarea lumii [16]

*L-a văzut cineva pe Charlie Chaplin pe scena unui club de noapte?

*Singura datorie pe care o ai, oricând, în cursul oricărei vieţi, este să-ţi fii loial ţie şi să nu-ţi ignori sufletul.

*Soarele răsare fără să întrebe pe cineva. Atunci se schimbă noaptea în zi. Schimbarea dinspre rău înspre bine nu stă nici ea în aşteptare!

*Oricât de multe experiențe sunt date a fi trăite, nu se va ști niciodată cât se poate îndura. Nimeni nu poate să ştie unde va ajunge și nici felul în care îl vor schimba loviturile primite. Poate însă alege, căci ele îl pot înrăi sau face mai bun; îl pot transforma într-un om puternic, încrezător, luptător sau într-un om slab, speriat, resemnat, îl pot face trăitor al eternităţii ori îl îngroapă în banala uitare.

*Dacă tot îmi luaţi drepturile, de ce nu mă omorâţi? Fără drep-turi nu trăiesc ci doar vieţuiesc. Aşa că aţi uitat să-mi luaţi un drept, acela de a trăi printre voi, ca voi. Vieţuitoarele trăiesc în păduri, pe străzi sau în locuri amenajate de voi. Eu unde am loc?

*În această lume ancorele au lanţurile formate din zero-uri iar partea grea este formată din mersul de-a buşilea, relaţii şi sex.

*Mă simt mai bătrân decât timpurile ce-au trecut, dar mai tânăr decât cele ce vor veni!

*Orice clipă merită să fie trăită. Însă e o mare diferenţă de o trăieşti vertical, orizontal sau oblic!

miercuri, 7 august 2013

Vorbe înspre îndreptarea lumii [15]

*Când te-ai pornit pe drum, din proprie simţire, şi-ţi iese cineva în cale, ori în gând, spunandu-ţi vorbe spre a te întoarce sau măcar a nu face ceea ce-ţi era ca semn al pornirii, stai şi te întreabă de trei ori de îţi vrea binele! Nu poţi şti de nu îţi va ieşi, o vreme mai încolo, iarăşi în cale, râzând de tine şi spunându-ţi că ai jucat cum ţi-a cântat!

*Dragostea e ca un cerc pe care nu îl poţi face cu compasul...

*Harul poate aduce un om în Cer fără minuni şi fără laudele altora. Minunile nu vor aduce niciodată un om fără har în cer. Cuvintele de laudă, de sunt iubite şi dorite, mai jos decât poate vreodată gândi cineva trag pe cel ce le iubeşte!

*Coroana copacilor urcă apa izvoarelor în Ceruri.

*Lacrimile de ger curăţă privirea!

*Cei care afişează mare credinţă sunt cei care stau cu spatele la ea. Cei care arată mare curaj îl au doar în faţa celor care nu le fac rău. Doar ei cred asta, ca să-şi arate curajul!

vineri, 26 iulie 2013

Vorbe înspre îndreptarea lumii [14]

*O aripă de flutur ruptă se pierde-n vânt. De n-ar fi fost ruptă putea să producă uragane! De frică mulţi rup aripile fluturilor!

*Realitatea are forme pe care trebuie să ni le dezvăluie alţii?

*Nici un tsumami nu distruge mai repede şi mai mult decât valurile furtunii din suflet.

*Când o muscă pătrunde în stup, albinele roiesc!

*Propriile slăbiciuni fac din cel mai bun om un criminal.

luni, 22 iulie 2013

După începuturi şi sfârşituri

Ceea ce încă nu este spus, se va face în curând ştiut, ceea ce nu este ştiut, va fi în curând cunoscut. Doar ceea ce a fost va rămâne timpurilor în care au fost trăite, nevoie având doar de liniştea care să nu le dea avânt a mai lua timp din timpurile prezentului, acum, când mai mult decât altădată, îmi cer mie, cele care doar acum mai sunt ale mele, îţi cer ţie, cele care doar acum mai sunt ale tale, libertatea de a se putea urni spre viitorul timpurilor noastre. Tocmai pentru a mă înţelege pe mine, cel al prezentului, tac şi te ascult povestindu-mi, şi-ţi vorbesc fără să te întreb de tăcerea ce te cuprinde, ştiindu-ţi căutarea de a-ţi fi înţeleasă, tu, cea a prezentului pe care ştii, fără să spui, temelia viitorului care, cu fiecare tăcere, definitiv, se aşează.
Începuturile se definesc prin ele însele, aşa cum sfârşiturile prin ele însele se fac venite şi se văd a fi fost. Nici un început nu este la fel ca un alt început, nici un sfârşit nu este la fel ca un alt sfârşit şi nici un început nu seamănă cu un sfârşit, cum nici un sfârşit nu se poate privi prin începutul prin care i-a fost dat să fie. Doar oamenii, încrezându-se în ei, asemenând totul cu ceea ce ei fac, a face ştiinţe, s-au grăbit, din a găsi şi începuturilor şi sfârşiturilor explicaţii, nevoind să accepte că motivele pot să pună în corzi prea multele dorinţe ale gândurilor care şi pe toate le văd reducându-se la ele, ele simţindu-se mai presus de orice, adevăr mai adevărat decât adevărul a tot cuprinzător.
Trecute sunt trecuturile şi s-au trăit în începuturi şi în sfârşituri, ca să-şi poată afla odihna şi liniştea pentru care s-au lăsat începute, fiecare aşa cum a trebuit să înceapă, chiar dacă unele au fost mai grăbite şi grăbite fiind, altele au lăsate să aştepte, chiar dacă unele erau să fie şi au fost, altele cerute au fost, s-au întâmplat, altele din dorinţe s-au pornit şi s-au arătat doar pentru a da înţelesul ce trebuia dat dorinţei, iar altele de cine trebuia ori de cine nu trebuia făcute să fie, cele cândva alese, fiind cele ce trebuiau, prin adevăr, să se împlinească, ori cele din alegeri ale timpurilor vieţii, ca plată, ca răsplată ori ca încercare, fiind cele de învăţare şi învăţătură a minţii, dar şi cele ce, ca alegere s-au arătat, de nebunia celor răi fi-ind gândite şi trimise, prin cine ştie ce căi, în timpul drumurilor sau al somnului, când multe rămân nedesluşite. Şi s-au trecut, fiind acum neputincioase în a mai da binelui putere, şi, chiar dacă se zvârcolesc când pomenirea lor prin gânduri şi vorbe se face, nu au puterea de a-i cere gândului să se oprească, ştiindu-l şi pe el, de multe ori, neputincios, a se lepăda de cele fără de trebuinţă, ştiindu-l, uneori, leneş şi înfricoşat de cele ce, bogate în luminile înălţimilor fiind, crede că l-ar da de gol în nimicnicia sa, în mândria sa de a se şti lăudat ca singurul hotărâtor al drumurilor vieţii.
Ţie, acum, în aşteptare găsindu-te, pornită fiind pe drumul regăsirii înţelegirilor despre mersul lumii şi înţelesurilor despre rostul tău, al drumului tău de până acum şi de acum încolo, al faptelor şi al atâtor întâmplări care s-au lăsat de tine cunoscute, cu cele bune ori cu cele rele, împinsă de la spate de timpurile care vor să vină, dar se simt ţinute în loc, pentru a le da dreptul să-şi lase, asupră-ţi, toată bogăţia de măreţe făptuiri, despre ceea ce se ştie, pentru a-ţi aduce aminte, pentru a lăsa la o parte ceea ce alţii te-au făcut să crezi că e adevărat, îţi las câteva vorbe doar, ca să poţi să vezi, fiindcă tu poţi să vezi, ca mai multe să cunoşti, fiindcă tu poţi să cunoşti. Despre ceea ce se ştie, fiind de oamenii de acum şi de altădată trăite, îţi spun, tocmai pentru că acum multe ţi-au spus, unii ştiind că nu spun adevărul, alţii neştiind că nu spun adevărul, dar lăudându-se că mărturisitori ai adevărului sunt, tocmai pentru că acum, când lumea trăieşte într-un amestec pe care îl numeşte când credinţă, când cunoaştere, când cercetare ori, de către unii care au curajul de a fi demni, învăţare, se taie adevărul în bucăţi şi se foloseşte, de multe ori, nu pe de-a-ntregul, ci doar pe bucăţi, fiind ascuns cel care nu place şi aratat doar cel care se lasă primit cu plăcere de oricine nu stă să se întrebe dacă adevăr care nu se clatină este, când se aseamănă cu o frunză desprinsă din coroana unui copac şi aruncată sus, acolo unde poate sta în calea razelor soarelui, făcându-şi umbra mare, umbră pe care vântul, cel ce pe sus trecând, simţit nu se face, după cum îi e să bată, o mută, fără să fie ştiut motivul, de colo-colo. Şi, îţi spun, pentru că trăim în vremurile acestea în care oamenilor mai plăcut le este să plătească pentru a sta la umbra unei frunze aduse deasupra lor, decât să caute şi să meargă sub copacul din coroana căruia unii iau frunzele pe care le vând, numindu-le făcătoare de umbră binefăcătoare şi binecuvântată.
Multe sunt cele care ar trebui să fie oamenilor, în altfel decât le este acum, spus, ca să poată să le fie viaţa plină de bucurii şi lipsită de mâhniri şi zbateri. Însă nu se spune şi mulţi, prea mulţi, bat drumul spre a-şi face rău aşa cum ar trebui să-l bată spre a-şi face bine şi se întorc din drumul spre a-şi face bine aşa cum ar trebui să se întoarcă din drumul spre a-şi face rău, unii neştiind să deosebească răul de bine, ascultând vorbele celor buni de vorbe, lăsându-şi simţirile la o parte. Prea mulţi, prea mulţi se întrec a face înţelegeri noi, prea mulţi se numesc pe sine cunoscători şi fac praf şi pulbere, cu aceste cunoaşteri fără înţeles, sufletul celor care cred pe acei care le spun că le pot aduce binele fără ca ei să se pună a face cu ei vreo schimbare înspre bine.
La tine gândindu-mă, văzându-te pe pragul de trecere dinspre toate cele care sunt, întru totul, doar trecut, spre cele care vor să se ştie şi ele ale trecutului, şi, îmbulzindu-se înspre tine, te roagă ori te ceartă, pentru a te lăsa destinului ce-l ai hărăzit, fiind timpul ca el să-şi facă lucrarea pentru care tu eşti acum, aici, fiind timpul de a te lăsa curăţită de tot ceea ce a fost rău înspre tine aruncat, ori de fapte care înspre rău te-au dus, ori au deschis poarta celor ce bune nu ţi-au fost, acum când mâna, spre a te ajuta, destinul ţi-o întinde, când cei care în pază te ţin, ştiind ceea ce îţi este scris, aşa cum e dat, prin oameni lucrând, îţi spun şi eu, despre cum omul poate greşi, el însuşi împotriva sa, împotrivindu-se destinului, lăsându-se să fie fără credinţă, gonindu-se din faţa propriei sale lumini şi măreţii dumnezeieşti. Şi o face omul, ţinând aproape amintirile trăirilor neîmplinite, parcă dorindu-şi să se împlineacă acelea, dorindu-se întors cu faţa înspre acel timp, care, deşi pentru oricine, este mort, nu mai poate face nimic să fie nou, să nască împliniri, de-vreme ce nici când era trăit nu a putut să facă, pe lângă el lasă să treacă, sau nu dă voie să vină ceea ce este nou, ceea ce este curat şi neîntinat, ceea ce întâmplător, aşa cum e dat totul să vină când vine cu rost. O face lăsându-se convins de propria judecată, cea care-i dă curaj să ţină la acele amintiri, ca la o mare bogăţie, şi ea, la rândul ei, de mai marea ori mai mica întunecime ce sălăşluieşte în el, fiind sfătuită să nu lase a fi mergător hotărât spre mai departe. De-aceea se văd oameni care decad, deşi nici prin ceea ce sunt ori fac, nici prin ceea ce le este destinul, nu ar trebui să decadă, se văd oameni în suferinţă asemenea celor bolnavi, deşi nici o boală nu au, se văd oameni de care se agaţă cele rele şi, oricâte ştiu şi oricâte fapte bune fac, nu sunt deloc luminoşi, ba chiar trag pe alţii în întuneric, fiind pentru mulţi o primejdie, fiindcă sunt asemenea unei gropi săpate pentru a fi capcană şi acoperită cu brazde înierbate spre a semăna cu tot ceea ce face să nu se vadă că acolo ar fi o groapă.
El singur, omul, căutând în faptele trecutului, are tot atâta izbândă cât are cel ce caută acul în carul cu fân, pierzând clipe în care, de-ar fi să caute alt ac să-şi facă, şi treaba pentru care acul îi este de folos ar face-o, şi acul cel nou i-ar rămâne pentru când va mai avea nevoie. Şi caută, şi caută, şi când îl găseşte, dacă îi este dat să-l găsească, ori de nu-l găseşte şi se dezmeticeşte, văzând soarele că apune, de multe ori, pentru ce folos ar fi avut, nu mai are. În tot timpul n-a văzut altceva decât fânul care nu avea mare deosebire de la fir la fir, şi nimic nu a învăţat, şi nici la altceva, pentru mai târziu, gândul nu i-a stat. Şi aşa omul, gânditor la faptele trecutului, se trezeşte că-l prinde noaptea în deşertăciunea sufletului, şi mai multă mânie trăieşte şi, pe deasupra, ruşinea de el şi de semenii lui îl cuprinde, ajungând să se depărteze de ei şi de viaţa lui. Iar cel ce, înspre trecut, spre alt om îşi are gândul, de două ori se află în pierdere, căci doar el stă pe loc, celălalt mergând în drumul lui. Când bat clopotele de trezire, nu mânie, ci furie are în el, după ce a vărsat lacrimi şi s-a judecat, ori chiar s-a pedepsit pe el, crezând că celălalt îşi va întoarce drumul, însă îl găseşte departe, cu milă doar privindu-l, dar şi alt fel, după cum îi este aceluia firea.
Cu mai multă greutate şi cu mai mult rău se arată mereu întoarcerea în trecut la cei care au fost loviţi, pe la spate, ca întotdeauna, de cei care, pentru a-şi face bine lor, rău altora ştiu să facă. Acel rău pe care, fără de vina lor, îl poartă cu ei, şi mai tare îi fac să se agaţe de acele fapte ale trecutului pe care le văd ca fiind bune, negăsind că, de n-au fost făcute, cu oricâtă putere au ţinut să le facă, de păzitorii lor în duh, au fost sfătuiţi, şi nu le-au făcut tocmai pentru a nu da frâu pornirilor şi vieţii şa care fuseseră cândva, tocmiţi, de acei ce le le-au gândit răul, ori de-au fost făcute şi au urmat altă cale decât cea pe care o voiau, de aceeşi păzitori ori chiar de cei ce veghează, pentru toţi, a nu avea sorţi de izbândă cei care cu răutate şi cu desconsiderare privesc dumnezeiasca-i făptură, s-a îndreptat ceea ce era de îndreptat şi spre drumul cel adevărat al vieţii au fost împinşi, împotriva gândului lor, cel care pentru viaţa care se vede cu ochii are putere de a alege între bine şi rău, aşa cum are puterea să vadă şi trecutul, dar nu are putere să despartă răul de bine, pentru ceea ce ochii nu văd şi nici viitorul să îl prevadă, ca fiind ceea ce există şi prin ceea ce nu există, nu doar prin ceea ce există, doar prin ceea ce s-a arătat ca purtând semne ce pot fi aceleaşi totdeauna. Atunci cade omul la învoială cu cei care pretind a le da răspunsul bun, răspuns care ţine de destinul lor, la întrebările ce şi le au, la întrebările ce şi le pun, şi le lasă pe mâna lor, şi de la răspunsurile lor îşi fac motive de a plânge pe urmele paşilor care altfel se fac, şi îşi fac poveşti despre ceea ce în jurul lor se întâmplă.
Dacă te tot auzi vorbindu-ţi, dacă vorbele-ţi merg mai repede despre trecut decât despre prezent, ori mai repede vrei să te încrezi în faptele trecutului decât să crezi în faptele pe care le vei avea de făcut, ca să te ajuţi şi să-ţi ai împlinirile destinului în viaţa ta, ori dacă la alţii asta vezi, şi vezi pentru că poţi fi de ajutor în alinarea suferinţelor şi regăsirea drumului de împlinire, fă în aşa fel încât gândului să nu-i mai dai întâietate, întreabă-te, ca şi cum l-ai întreba despre motivele pentru care ţii morţiş să priveşti în jos, precum priveşte omul ruşinat. Simţindu-te aşa, reaminteşte-ţi că eşti ceea ce eşti tocmai pentru că ai reuşit să treci de acele clipe, fără să te laşi pierdută de tine, că aşa cum altă dată, după durere a venit bucuria, după tristeţe au venit clipe frumoase, şi lasă loc în sufletul tău încrederii în propria-ţi frumuseţe, omenească şi dumnezeiască, în aceeaşi măsură, şi nu te întoarce, nici cu spatele, nici în dungă, spre ceea ce, venind spre tine, îţi poate aduce scara pe care uşor să urci pentru a trece peste pragul cel înalt, îţi vine nu doar ca întrupare omenească ci sufleteşte, ca reazem, ca sprijin, ca orice altceva, în nevăzuta lume a simţirilor, ai nevoie pentru a se dezlega cele legate, a se desface cele pecetluite, a se lumina cele ţintuite în întuneric, a rodi ceea ce nu s-a vrut rodi, a fi ceea ce nu ai putut fi. Să nu uiţi să îţi aminteşti că, de fiecare dată când lucrare cerească pentru tine se face, nu prin tine se face, ci prin cel asemenea ţie, când ceea ce îţi este de trebuinţă pentru tine, cea care lumii te arăţi este, prin tine doar pentru ceea ce nu se vede altora se face, şi doar atunci când nimeni în preajmă nu-ţi este, ori pentru că tu eşti departe de lume, ori pentru că, de lângă tine, cei de lângă tine au fost alungaţi. Nu căuta să vezi de-i pom lăudat, fiindcă pomul rodeşte de-i prieşte locul şi nu poate să ştie nimeni, după roadele ce le-a avut, de va rodi la fel şi de roadele îi vor fi de folos, dacă mutat este din locul lui, ori de apa, care-l udă, o altă apă este, aşa cum nimeni nu poate să ştie dacă pomul cel puţin roditor, dintr-odată, apa cea care-i redă viaţă fiind cea potrivită, nu se face, peste noapte, degrabă şi mai mult roditor decât cei lăudaţi şi, dacă, din sămânţa roadelor lui, nu vor creşte pomi cu rod tot mai bogat. Mai degrabă să te ai in grijă să fii apă curată, limpede, limpezindu-ţi gândurile de toate cele ce, cândva, au reuşit sau au încercat, să ţi le murdărească, sau de singură, prin judecată de om, nu te-ai lăsat trasă şi atrasă de cei ce erau strălucitori în mască poleită şi ascunzătoare de cele rele, ca să ai bucuria rodului şi bucuria de a fi dătătoare de viaţă pomilor ce vor ră-sări din sămânţa rodului, fără altceva fiind nevoie a face, aşa spălându-se, mâlul care, dacă a fost limpede să nu fii, s-a lăsat jos, aşteptând, de va putea, să se ridice la vederea tuturor.
Rodnicia, trăinicia şi bucuria, oricui îi sunt date şi oricine ajunge să le aibă, unii mai devreme, alţii mai târziu, dacă nu şi le alungă singuri, dacă nu şi le primesc. Şi nu le primesc, când e să le primească, ori ajung să nu mai aibă timp pentru a le avea vieţii, nici cei care caută a afla când le vor primi şi cum vor fi faptele şi oamenii drumului spre viitor ori înspre eternitate. Atât i se cere omului, pentru a fi el însuşi, încredere, răbdare şi bunătate, pentru a nu ajunge la sfârşitul unei vieţi în care să nu aibă ce lăsa în urmă, şi abia atunci unii ajung să ştie de ce au fost atât de săraci într-ale împlinirii, atâr de săraci în bucurii ale sufletului, oricâte alte laude pentru cele văzute le-au fost aduse. Spune şi altora, ţine şi pentru tine, că înainte de pragurile înălţării, greutatea şi suferinţa tot mai greu îl încearcă pe om, tocmai pentru ca el să facă fapte, şi faptele să-l aducă, întâmplător, faţă în faţă cu adevărul, dar şi că, dacă i-a fost adus adevărul în cale, şi fuge de el, încrezându-se în cele foste alte fapte, pierderea-i mare.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [13]

*Un profet mincinos nu va spune niciodată că spusa-i o minciună, va pretinde că spune adevărul.

*Răceala din interior totdeauna îmbolnăveşte!

*Nu vă mai puneţi basma pe cap, dacă n-o ştiti purta!

*Pânza de păianjen este atât de rezistentă pentru că nu este gândită!

*Plânsul pământului nimeni nu-l ia în seamă. Când plânge în hohote, cutremurul se porneşte. Atunci cercetătorii îşi dau cu părerea. Pământul este considerat rău!

*Când crocodilii râd e semn de război între soare şi ape!

sâmbătă, 6 iulie 2013

Cu certitudine, tu, eu...

Nu ţi-am scris până acum, ştiu că acum, judecând după o realitate a certitudinii, te întrebi ce motiv am găsit ca să fac, asta, te întrebi de ce acum, când ai ajuns la convingeri pe care le consideri mult prea bune ca cineva, apărut de nicăieri, să le redea gândului şi întrebărilor care le-au găsit ca şi răspunsuri, şi, pe lângă astea, certitudinea vieţii de face să te întrebi de ce primeşti tu aceste rânduri, necunoscută fiindu-mi şi necunoscut fiindu-ţi...
Şi eu, ieri, când mi-a trecut prin faţa ochilor gândul de a pune cuvintele să se rânduiască aşa cum vin, în spuse, necunoscută credeam că-mi eşti, n-avem nici eu cu ce justifica acel fugar gând... Apărusei de nicăieri, într-un drum al tău spre nicăieri pentru mine, spre undeva unde tu voiai să ajungi şi poate că ai şi ajuns, dar între timp te-ai întors, ori n-ai ajuns şi te-ai întors ca să poţi înţelege de ce nu ai ajuns... Concret, cu certitudinea la care faci şi tot faci referire când este vorba de oameni, în anii aceştia din urmă, în care ne puteam întâlni, nu ne-am întâlnit. Însă gândul n-a venit din senin, eu am învăţat să nu mai intru cu el în contradicţie! El stă sprijinit pe certitudinea sa, care uneori nu ia deloc în seamă certitudinile noastre... De undeva ne ştim, iar de nu ne ştim, ne vom şti în timpul viitorului...
Nu ştiai că exist, nu ştiai că sunt atât de aproape de tine. Dacă ar fi trebuit să ştii, n-am cum să mă întreb eu, mai degrabă trebuie să mă întreb eu dacă ştiam că exişti, dacă ştiam că eşti atât de aproape de mine? Mai mult decât sigur, în lumea certitudinilor, nu aveam de unde să ştim, şi nici certitudinea că vor urma paşi şi drumuri împreună, că vor urma praguri şi miez de nopţi împreună trecute, nu ne putem hazarda, nu putem nimănui, oricine ar fi să alegem spre a ne spune gândurile, nici nouă înşine, nici noi, unul altuia. În lumea aceasta, a certitudinilor, a tuturor, în lumea în care gândul îşi pierde puterea în faţa faptelor şi apoi revine ca simplă, uşoară sau grea, înălţătoare sau împovărătoare întrebare despre ceea ce s-a făptuit, certă nu-i decât fapta. Restul e adevăr sau minciună, după cum fiecare are puterea să creadă, restul este doar ceva ce dă aripi ori înfricoşează, ceva ce mai târziu, când se face plata sau se primeşte răsplata, este numit, ca o uşurare, o întâmplare altfel sau la fel ca toate celelalte, cele care mereu se întâmplă.
Te doare timpul care a trecut, mă doare timpul care trece... Această la fel motivată durere i-a fost îndeajuns gândului să îşi amintească puterea ce o are, când nu i se cere, de a aduce la lumină, din timpuri pe care le poate străbate, vrute şi nevrute, trăite şi netrăite, cele ce vor fi ca şi când au fost, pentru a nu fie prea mare mirarea când vor fi, cele ce au fost, ca şi cum ar mai fi să mai fie, spre a se ţine seama de înţelesuri, iar de nu s-au făcut înţelese, pentru a se repeta întru aflarea adevăratului înţeles. Doare durerea, fiind semn că întâmplări, neîntâmplate, aşteaptă întâmplarea care să le dea întâietatea de a înlănţui fără să ne mai ceară voie, fără să ne mai întrebe de ne-am pregătit ori suntem pregătiţi pentru pasul păşit la fel ca toţi ceilalţi paşi, banal cumva, spre a nu se putea lăuda el însuşi cu ceva, pasul care dă faptei contur iar urmarea îi dă nu doar formă definitivă, ci îl şi pune în drepturi depline de esenţialitate.
Mă gândeam să-ţi scriu ieri, să-ţi spun, la început despre cum va fi vremea, şi să-ţi spun cum vor fi vremurile mai apoi, dar sedus de certitudinile sau, mai ales, de incertitudinile vieţii, de banalitatea riscantă şi grea de dus, a cotidianului, am lăsat pentru zorii dimineţii, care, se spune, dau semne certe despre ziua care începe, pornirea dintâi. Nici nu ştiu dacă am făcut bine, ori nu am făcut bine, văd însă că certitudinea mult lăudată se arată, în mod cert, incertă, mai pline de concretitudini erau părerile mele despre ziua ce s-a încheiat altfel decât s-a văzut a avea începutul. Acum m-am apucat să îţi scriu, nu mai pot să mă întorc, aşa cum, dacă ne-am fi întâlnit, nu puteam ca la mijlocul discuţiei să ne spunem că nu avem ce vorbi. Amintindu-ţi trecutul, aşa cum o tot faci de o bună bucată de timp, ai ajuns să nu îţi mai pui la îndoială părerile, deşi atunci, incerte fiind, ai vrut să trăieşti certitudini... Tocmai de-aceea va urma viitorul...
O teamă de prea târziu, să fi fost poate gândul ce s-a lăsat văzut, cu înţelesul întreg, dar nedesluşit. S-a arătat a se împiedica de razele soarelui ce lucrau de zor să trezească din prea multul, nefolositor, somn, pe acei ce trebuiau treziţi şi pe cei care se vroiau tre-ziţi, ţinând cont de nevoile sau voile fiecăruia. S-a arătat a se împiedica, tocmai pentru a zăvobi spre a fi luat în seamă, spre a fi văzut. Pesemne, şi de tine, nu doar de mine, se voia văzut, poate chiar l-ai şi văzut, aprinzând, în juru-ţi focuri din lumini, ca să fie privirii motiv de a-ţi spune să te întrebi ce s-ar putea să fie lumina ce, chiar şi în plină lumină, se vede... Dar poate n-ai avut certitudinea că ceea ce vezi se vede, şi te-ai lăsat lovită de valul certitudinilor fiecărei zile, poate doar spre seară, te-ai mai întrebat despre el, dar, neregăsindu-l, fiind neştiutor a se face asemenea lucrurilor, se odihnea undeva, pe-acolo pe unde gândurile aşteaptă să vadă dacă se mai întorc, având multe de spus, sau merg la cei care au puterea de a face fapte, la fel de repede cum unii fac vorbe.
Cuţit fără muchie, cu două tăişuri l-a înţeles şi l-am simţit, voind să scriu, când am avut prima pornire să o fac. Şi l-am simţit precum o lamă tăindu-mi avântul, căci eu tocmai despre cele care doar eu, în clipele acelea, puteam să mă las cu totul pus pe jar, ştiind că adevărul ce am să ţi-l spun este cert, şi nici jarul, nici focul nu m-ar fi atins. Certitudinile mele nu aveau nici acoperire, nici în-ţeles, printre certitudinile celor pentru care certitudinea este stindardul pe care-l flutură privirilor tuturor despre ceea ce a fost, despre puterea pe care au avut-o şi despre ceea ce au dat ca să aibă. Eu voiam să îţi spun despre vremuri de secetă şi despre vremuri rodnice, despre cum poţi să ai rodnicie, despre bucurii şi tristeţi, nicidecum despre râsul pe care oamenii-l înţeleg ca fiind semnul bucuriei, ori despre plânsul pe care, fără sfială, şi-l arată unii, pe ei plângându-se, când tristeţea li se pare o grea povară. Chiar acum, când deja îţi scriu, sunt convins că pot să îţi vorbesc despre mâine ca şi cum ţi-aş vorbi despre ieri, aşteptând acum să se întâmple ceea ce tu mâine vei povesti că ţi s-a întâmplat.
Acum, toate barierele sunt rupte. Ţie, cea care, pînă să-mi fie gândul la a-ţi scrie, îmi erai necunoscută, dar având o viaţă în faţă spre a-mi înţelege trăirile şi pornirile, eu, cel care îţi eram necunoscut, cu aceeaşi viaţă spre a-ţi cunoaşte dorinţele şi speranţele împlinite în forma cea mai concretă a acestor vremuri, fiindcă, de altfel ar fi, s-ar prăbuşi sub apăsarea tăvălugului acestei lumi, ruptă de sine înseşi, de chiar esenţa principiilor care au făcut-o să fie lume de oameni şi nu o adunătură de unul şi altul, care luptă unul împotriva altuia doar pentru recunoaşterea puterii şi a subjugării, doar pentru concretul faptei, pusă, în mod justificativ, sub puterea necesităţii şi rostului trupului, lăsat la dispoziţia propriei neputinţe de a merge până la capătul pe care îl propăvăduieşte în vorbele dorinţelor, lipsite de curajul adevărurilor care să-l ducă, întru totul, până la capăt.
Într-o realitate a certitudinilor, incertitudinea de ieri, prin ceea ce eşti, prin ceea sunt, azi este o certidune a realităţii, pe care nici viitorul, dintotdeauna înainte-mergător, mai trăitor decât orice tre-cut, oricât de apropiat, nici prezentul care se va şti făptuitor şi împlinitor, cu atît mai puţin trecutul, nu o poate contesta, acum sau cândva, mai târziu. Aceasta-i sabia ce se arată celor care, credincioşi doar în ceea ce există, cuţitul îl ridică spre cei ce cred în ceea ce va urma să existe, la fel de mult, şi chiar mai mult decât în ceea ce există. Şi semn al puterii ce o au cei ce pot să vadă ziua de mâine ca azi, urmat de un continuu azi. Impins spre mai departe de gândul de ieri, azi despre certitudinile ce vom fi, dincolo de ceea ce azi este distanţă şi nevăzutul în sens real, pot să-ţi spun despre ceea ce vom fi, spunându-ţi că ne vom fi, de ceea ce vor fi faptele, spunându-ţi că faptele ne vor fi ştiute, ori neştiute, dar înţelese de toţi. Exişti, exist, şi certitudinea existenţialităţii a legat, prin primul cuvânt, parâma capetelor de pod pe care, şi de care, se vor prinde, timp de o viaţă întreagă, toate cuvintele în care ne vor regăsi şi ne vor regăsi, oamenii de azi, oamenii de mâine, chiar şi eternitatea...
Am început a mă gândi să-ţi scriu, neştiutori unul de celălalt, scriindu-ţi, m-am convins că existăm, cu certitudine, tu, eu... şi, mai mult ca niciodată, din întâmplarea rostirii cuvintelor, s-a lăsat înţeleasă certitudinea existenţei noastre. Eu, tu, şi, la fel, noi...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [12]

*Orice balanţă are un foarte mic dezechilibru. Tocmai acesta este hotărâtor de multe ori.

*Despic firul în patru... O fac dintr-o cruntă necesitate: în nebunia ei, lumea a învăţat să împletească firele din adevăruri în care ascund o mare minciună. Aşa că eu fac drumul invers!

*Ploaia coboară norii la picioarele celor care nu pot nicicum urca deasupra lor!

*Oricât de mare tulpină ar avea un copac, fără coroană nu face umbră. Iar când două coroane se îmbrăţişează, umbră odihnitoare este dată tuturor.

*Parametri care pot fi anulaţi duc la simplificarea ecuaţiei, la soluţii rapide. Geneza, când vorbeşte despre cei doi ce trebuie să fie ca unul, face referire tocmai la o simplificare necesară.

vineri, 28 iunie 2013

Neliniştea liniştii nopţii

Spuneam, unuia, altuia, celor care căutau să-mi audă spusele, că am obosit.... şi ţie ţi-am mai spus despre visele din care ştiu ce-i cu tine, spus, aşa cum totdeauna, în vis, cu înţelesuri trecute de cuvinte şi fapte, pe de-a-ntregul, cu amănunte în care este ştiut şi firul de păr ce ţi-l mişcă vântul, altfel de nesim-ţit, ce mişcă firele de praf care ţi-ar putea farda privirea prea mult ai obligat-o să privească realităţi absurde, ori tresărirea speranţei care se simte pierdută de adevăr, obligată să stea de veghe la propriul catafalc, pe care gândul prefăcut în dorinţe, mascate, i l-a rostuit, cumva, cândva, într-o grabă ce chiar şi pe el, de ar fi avut un strop de lumină, să vadă, l-ar fi speriat. Visele, acele vise, dincolo de oboseala mea, au obosit şi ele să-ţi mai vadă tânguirea şi mersul înainte pe care abia aştepţi să-l faci spre înapoi... Şi l-ai face de nu ţi-ai ţine mândria ca stindard...
De-ai putea fi una şi aceeaşi, cea din realitate cu cea din vis, ori cea din vis cu cea din realitate, n-ar mai fi nici viaţa ta o mare şi continuă, perpetuă contradicţie. Unii cred că te ştiu, unii spun că te ştiu, eu nici una nici alta nu spun, dar nici nu pot să le dau dreptate. Nici ţie, oricât de înţelegător, ori nepăsător aş fi, nu-ţi pot da dreptate. Se prea poate să nu te ştiu, dar eu te cunosc, şi în diferenţa dintre a şti şi a cunoaşte se manifestă puterea de a crede, cea care nu dă doi bani pe cuvintele care n-au faptele alături. Tu nu mai crezi în tine, nu mai eşti cea care să vezi munţii cum ţi-i dobori la picioare. Acum poţi face multe, dar o faci vânzând ori cumpărând puterea unui moment care, stă la discreţia efemerităţii, mereu cu spatele întors la eternitate. Dar eternitatea ţi-o vrei, ştii că în mare parte ţi-ai pierdut-o, şi totuşi, cu mândrie, păşeşti prin mlaştină...
Dacă te întorci, nu te mai poţi duce, dacă te duci, nu te mai poţi întoarce. Iar orizontul nu-i nici senin, nici înorat, ţi se arată arzând şi-l bănuieşti de complicitate cu mine, dar de fapt eşti îngrozită de ziua în care fulgerele Cerurilor focuri vor slobozi, arătând feţele hidoase ale tăinuitorilor şi lăudătorilor, în a căror vorbă, tu, te-ai încrezut şi în ale căror vorbe ţi-ai proptit hotărârea deznădăjduinţei şi a renegării propriei conştiinţe. Acum, zi de zi pleci, deşi te întrebi, când tu cu tine eşti, cât de departe poţi să ajungi dar noapte de noapte de întorci, deşi te întrebi, tu cu tine fiind, dacă este posibil, sau este imposibil, înapoi să ajungi. Mereu fără răspunsuri regăsin-du-te în faţa a ceea ce ai fost când îţi puneai în gând să fii ceea ce încă mai vrei să fii, te războieşti cu cea care ai fost când te-ai hotărât să fii ceea ce eşti. Din prea mare mândrie, te confunzi pe tine, cea de acum, cu cea de totdeauna, cea care mai poţi fi doar revenind de tot atâtea ori cât va fi necesar pentru a-ţi scutura mâlul ce îţi intră acum, încet dar sigur, în piele şi sub piele.
Să te renaşti nu mai ai timp, să o iei de la capăt nu mai poţi, să ştergi urma întâmplărilor nu mai poţi. Tot ce mai poţi este să vii, câteodată mai rar, alteori noapte de noapte, şi să-mi vorbeşti despre viitorul ce-ar fi fost, deplângând viitorul ce îl porţi pe umeri ca pe o cruce a neputinţei de a-ţi da întâietatea de om în lupta cu neomenia şi neşansa de a nu rezista tentaţiei promisiunilor cuvintelor dulci care promit marea cu sarea şi când se ştiu cu sacii în căruţă, la picioare pun deşărtăciunea decăderii. Neputinţa ta de a spune lucrurilor pe nume, încă existenta căutare a omului care, deşi pe sine s-a pierdut, vrea stăpânitor să se ştie şi, stăpânitor fiind, crede că poate lovi pe la spate fără să dea cuiva socoteală, este cea care-mi face visele să obosească, îndatorate peste măsură răbdării pe care o au să te tot audă, să te tot vadă, să-ţi tot răspundă rugăminţii tale de a-ţi lăsa porţile larg deschise.
Adevărurile se rostogolesc în jurul tău... dar te uiţi, încă te uiţi, la cei care s-au obişnuit, cu ei înşişi fiind asemenea, să pună rămăşag pe mărunţisuri, numindu-le împliniri şi fericiri, ştiindu-se neputincoşi în a trece dincolo de nişte vorbe strânse claie peste grămadă, dincolo de nişte cuvinte memorate în vremurile când nici diferenţa dintre a fi şi a exista nu o puteau face, dincolo de înţelesurile aparent asemenea ale dorinţei şi ambiţiei de a poseda. Ai ajuns chiar să nu mai poţi face diferenţa între a te avea pe tine, ţie, sau a te poseda, a te distra sau a-ţi da în petec, a plânge sau a te plânge. Închipuindu-te, vrei să dormi, ca să fii odihnită... Dacă te-aş întreba cum se vede, dinspre tine, un animal cu pantofi, ai avea răspuns?
Prea multă oboseaşă, prea multe întoarceri şi reveniri în lumea în care nu se poate spune da doar pentru ca timpul prezentului să nu aibă durerea pe care viitorul tot o va aduce şi nu se poate spune nu doar pentru că omul, vieţuitor al vieţii, a inventat uitarea ca scuză a propriei mărginiri, a puterii tot mai reduse de a înţelege nemărginirea şi, odată cu ea, pe cel ce îi seamănă, fiindu-i asemenea, dar niciodată la fel. Fiindcă în lumea în care timpul n-are nici început şi nici sfârşit, în care naşterea şi moartea se petrec de oricâte ori este nevoie pentru ca cel nevoiaş într-ale înţelesurilor să-şi câştige sau, de cele mai multe ori, să-şi recâştige, bogăţia care-l poate face mai bogat decât pe cei mai mari bancheri în vremurile gloriei depline, viitorul nu-şi pune problema trecutului pentru a fi viitor, aşa cum trecutul nu-şi aminteşte cum e viitorul prezent, de vreme ce el ştie cum viitorul se va răsuci ori se va rostogoli, se va da peste cap sau se va pune, ca piedică, de-a curmezişul drumului, doar pentru că se ştie deja definit şi imposibil de redefinit prin închinare şi vânzare celor ce se dau mai mari într-ale dezdumnezeirii, într-ale deformării unei realităţi ce omul, mereu şi mai mereu acum necredincios, nu şi-o mai crede, nu şi-o mai vrea. Se vrea, azi, femeia bărbat şi se face bărbatul nesăbuit, doar din motivarea ce şi-o aduce, gândind că de va nimeri stelele ce cad, vânat se va chema şi de mâncare nu poate duce lipsă.
Noaptea vii, noaptea pleci, de lumina zilei eşti înfricoşată. Noaptea eşti tu, ziua îţi închipui că eşti tu. Ziua asculţi de tine, noaptea nu ştii ce-i cu tine... Norii sunt duşi de vânt încotro el se duce, însă, cei care nu pot să vadă dincolo de coama caselor, se miră când văd fumul dus de vânt în depărtări însă norii stau grămadă, gata să tune şi să fulgere, deasupra caselor lor. Şi chiar după ce casele de focuri le sunt nimicite, întrebări îşi pun despre norii ce nu se dau duşi încotro bate vântul, ci, dimpotrivă, contra vântului merg. Înţeleg puţini că doar norii ce se lasă prea jos, la aceleaşi obiceiuri ca oamenii ce privesc pământul ce le lunecă de sub picioare, se dedau. Cei ce îşi aţintesc ochii spre tăriile cerului, nici stelele care-i lasă de oameni văzuţi, nu-i fac săşi ducă într-altă parte drumul, altfel decât cel pe care îl au rostuit să îl facă.
Grei şi îndărătnici, azi, ţi-s paşii... Ce-mi este dat să văd eu la oameni şi cum eu văd lumea, greu nu-mi este să spun. Oricărui animal i se pot pune pantofi... Maimuţa care va învăţa să poarte pantofi cu toc înalt, chiar şi când îşi va da capul pe spate ca şi cum ar privi soarele în ochi, doar se va maimuţări. Oricum ar învăţa să tropăie, spre a-i auzi cât mai mulţi trecerea-i, nu va fi femeie, nici măcar maimuţă evoluată. Tot aşa va fi motanul ce se va arăta încălţat, chiar şi şoarecii îl vor privi, dar nu va ajunge nici măcar un motan nobil, nicidecum un bărbat. Şi maimuţa şi motanul doar vor ajunge un timp priviţi, în vorbele tuturor, chiar şi zarva vor face cât se va şti de ei. Dar mai apoi chiar şi amintirea lor va muri.
Mai sunt însă, pe pământ, şerpii, iar în ape, peştii. Sunt cei de care nimeni n-a auzit şi la care nimeni nu s-a gândit să-i ştie ca putând purta pantofi. Sunt doar târâtori şi lunecoşi, dar degrabă neputincioşi a face faţă locurilor în care nu pot să se târască ori să lunece. Şi mai tot timpul sunt reci, răcindu-i graba cu care ies în faţă şi graba cu care fug spre locuri fără motiv de viaţă a celor ce stau la vederea tururor, înfruntând ceea ce au de înfruntat.
Precum şarpele, pe ascuns, seara îţi strecori gândul înspre mine, crezând că ţi se va întoarce ştiutor despre mine, prea mândră să crezi că ale nopţii tale gânduri te-au trădat şi te trădează. Doar ele, cele ale nopţii, cele ale somnului se mai gândesc să aibă grijă de tine, tu nu-ţi mai ai de mult. Sau poate ştiu că nu pot fi precum şarpele, aşa cum ţi-ai hotărât tu să-ţi fii... Precum peştele, dimineaţa, aluneci prin apele pe care le-ai tulburat destul ca abia să-ţi fie pentru nouă vieţi pentru a le limpezi, să-ţi aduci înapoi gândurile, temătoare de adevăr şi temătoare de lumea în care fluturi, încă mult prea mândră pentru realitatea care eşti, steagurile fericirii şi împlinirii...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [11]

*E atâta haos în lume, atât de puţini cei ce nu îl confundă cu dezordinea, că s-a ajuns la dezordine!

*Mulţi, foarte mulţi, se temeau până acum de moarte. Acum se tem de viaţă! Acum se intra în nor-malitate deşi, cei care se tem, nu îşi pot imagina că motivele nedrepte i-au adus pe calea dreaptă!

*Nu-i vrednic de a urca la Ceruri cel care nu a ajutat măcar pe un altul săîşi vadă păcatele şi să se gră-bească a se lepăda de ele!

*Întunericul nu are culoare, dar are răceală!

*Emoţiile dau măsura neîncrederii, nicidecum a puterii sentimentelor!

*Când lacrima durerii îngheaţă pe obraz, îngerii plâng şi ei!

*Nu mă consider un om spiritual, căci eu n-am blazon. Blazonul te face credibil. Eu doar trăiesc aşa cum mi se dă să fie orice clipă!

*Mari sau mici, cuvintele sunt jaloanele care ar trebui să ştim că vor ghida drumul deja creat. Rămâne doar a fi mers.

*Focul nu se stinge când mocneşte. Mocnind este distrugător!

joi, 20 iunie 2013

Obosit, aşteptând...

Ca niciodată, acum, cum nu-mi amintesc vreodată să mă fi ştiut, sunt obosit. Simt oboseala chiar şi în priviri, o simt chiar şi în auzul vorbelor ce mi se spun, îmi invadează gândurile. Până şi aşteptarea zace obosită, nemaiştiind de-şi aşteaptă sfârşitul sau de mai are folos, ca timp al înţelegerii sau trecerii timpului. Am obosit, până şi trăirile se arată obosite. Nici faptele nu se lasă mai prejos, le simt deja dorinţa de a face ceea ce paşii deja au început să facă: să se târască.
M-a făcut să fiu atât de obosit prea multa nehotărâre de care, în juru-mi, m-am lovit şi prea multele justificări ale nehotărârii, acceptată doar ca mod de rezistenţă la toate cele care se adună una peste alta, văzută ca şansă unică de supravieţuire într-o realitate colorată în fel şi chip de acelaşi gând nehotărât. Am obosit văzând ceea ce se vede şi nu se vrea văzut...
Am obosit văzând vinovaţii care în loc de a vorbi despre urmările vinovăţiei lor, au învăţat că tupeul e armă ce-i poate apăra, căutând vinovăţii celor faţă de care se fac vinovaţi, aruncându-le ca pe un snop să săgeţi ce lovind, să facă răni şi să doară, spre a se uita de faptele vinovăţiilor lor. Şi parcă spre a nu avea timp să mă pot o clipă odihni, se pun a se dezvinovăţi de orice, chiar şi de nevinovăţie, căutând calea de a arăta sufletul, mintea şi gândul ca fiind curate ca lacrima, de a li se adeveri credinţa că sunt doar plătitorii păcatelor altora, urmare a faptelor altora.
Am obosit să îmi tot spun părerea, cerută fiind, şi să aud argumente care să o contrazică, doar pentru că părerea mea nu avea acele argumente care să o facă să fie aşa cum îşi dorea cel care mi-a cerut-o, simţind şi el ceea ce era uşor, şi de alţii, de văzut, că firescul e tot mai nefiresc şi dintr-un rău se dă într-un alt rău, fără ca lanţul să-şi aibă sfârşit. De-atâta oboseală ce mi-o simt, faţă de mine simt datoria de a nu mai avea păreri, dar cum nu-mi vreau luptă cu propriul adevăr, încep să tac, oamenii tot mai rar fiind dornici de altceva decât vor, chiar dacă ceea ce vor îi face să ceară ajutor. Măcar vorba, de va putea, să nu-mi obosească de tot...
Mâna întinsă celor ce ajutorul spre a nu luneca pe tobogan am tot ţinut-o. Dar am obosit să fiu atent nu pentru a fi de ajutor în momentul inerent al dezechilibrului, ci pentru a mi-o apăra de lovitura ce venea ca un fulger, ascunsă de încăpăţânarea de a susţine că doar coborârea este calea cea mai bună şi cea mai dreaptă spre a se reuşi în ceea ce se spunea că n-a fost niciodată reuşită, spre a se ajunge la limanul de care abia se spusese că nici ştiut nu este.
Am obosit să aud repovestite, după chip şi asemănare, învăţături, amputate sau chiar lăsate fără viaţă, să văd că dascăli şi învăţători pe cei care citesc pe sărite sau pe cei care ceea ce alţii laudă şi ei laudă fără a şti ce laudă şi de ce laudă. Am obosit să pun în locul celor trei puncte pe care doar orbii cei mai orbi nu le-ar vedea, săriturile dintre înţelesuri, ceea ce lipsea, şi pentru acest motiv să fiu acuzat de neînţelegere, să adaug, înţelesului prezent, înţelesul viitorului, şi pentru acest motiv să mi se spună că sunt cârtitor, potrivnic şi neînţelegător.
Am gândul, de oboseală, dornic a adormi, de câte ori mi-a fost dat să ascult poveşti despre lumi în care nimic nu e altfel decât se doreşte, şi pentru a fi luate ca adevăruri, se pun în gura unor cunoscuţi, sau necunoscuţi, foşti sau chiar şi nefoşti trăitori pe Pământ, doar-doar vor fi cât mai mulţi cei care le ascultă şi rostesc numele celor care întâii le-au adus oamenilor spre a fi cunoscute. Am obosit să le spun celor care s-au luat după ele, crezând în adevărul care, dacă lumea nu o pot totuşi îndrepta, măcar pe ei i-ar fi îndreptat, că sunt poveştile altora, sunt înţelesurile altora, că aceia care au fost primii povestitori caută ei, pentru ei, înţelesuri, dar din teama de a pierde, de a renunţa, de a se schimba ei, pe alţii îi ademenesc şi-i încearcă, ori doar îşi vor un podium de nemuritori cât încă sunt vii.
M-am obosit, de o viaţă încoace, să tot şterg etichetele pe care oamenii altor oameni le pun sau, uneori, cu blândeţe sau cu răutate, şi le pun chiar lor, privind eticheta pe care altora, cu răutate sau cu blândeţe au pus-o. Şi pentru că n-am putut să văd, aşa cum era eticheta, nici diavoli din cei mari, întrupaţi, şi nici arhangheli puşi în trupul unora care numai fapte asemenea îngerilor, departe de cele ale arhanghelilor, m-am încărcat şi duc după mine, etichete la fel de neadevărate ca acelea pe care am încercat, încerc şi voi tot încerca să le şterg. De judecată fug cei ce flutură etichetele, împotriva judecăţii sunt, dar judecă mai mult decât toţi cei pe care îi arată cu degetul ca fiind judecători sau prieteni cu judecata. Şi-am obosit încercând să-i conving măcar ca, din când în când, după ce pun o etichetă, sau despre cineva vorbesc, ridicându-l în slăvile cerului, ori cufundându-l în adâncurile cele mai întunecate, sau despre învăţături cu aceleaşi porniri, vorbind, să se uite în oglindă. Şi de vor descoperi mai mult decât văd, să uite, atunci, a pune şi a-şi pune etichete...
Am obosit, încercând, uneori reuşind, alteori nereuşind, pentru cei plecaţi, ştiindu-i ca pe toţi ceilalţi, veşnici, şi mai ales pentru cei care, aici, în viaţa de pe Pământ, sunt altfel decât ceilalţi, sunt nemuritori. Fiindcă din lipsă de adevăr pentru propriile idei, oamenii îi încarcă şi cu alte etichete, cu alte merite sau alte nemerite, cu alte puteri de a face bine sau a face rău, De judecata faptelor nu scapă nimeni, fiind normal, firesc, fiind cea care şi pe alţii îi poate îndrepta, dar de la faptă până la viaţă şi de la viaţă până la sufletul puţin trăitor în timp omenesc, e cale lungă şi greu de ştiut. Şi nemuritori fiind, mai grea le va fi povara pe care nu şi-o merită, doar pentru că unii şi-au găsit ca singură cale, neputând altceva face, să se agaţe de nemurirea lor, spre a fi ei înşişi, măcar pentru un timp, pentru câţiva, nemuritori. Am obosit, vorbind despre liniştea în a face altceva şi odihna pe care toţi o au necesară după plecarea de aici...
Am obosit şi mai obosit mă simt pe zi ce trece. Mă obosesc tot mai mult ştiinţele de peste noapte care n-au de-a face cu ştiinţa, oricât de vizionară şi de imaginativă ar fi, ştiinţele care nu demonstrează nimic, fiind făcute să demonstreze ceva ce crede cineva, ceea ce vrea el să creadă că este adevărat. Ştiinţă nu poate fi numită acea înşiruire de orice, nume, cifre sau idei, care trag de clopo-tele bisericilor şi aprind claiele de paie ca să pară că tună şi fulgeră cerurile, ştiinţă nu este ceea ce doar unul poate gândi spre a o duce mai departe. Greu, sau niciodată, se naşte o ştiinţă când fură în-ţelesurile altei ştiinţe şi când ea nu se înţelege, în nici un fel cu ar-gumentele pe care făcătorii de ştiinţe şi le aduc lor, dar nu le pot da altora, când e să spună celor care nu stau cu gura căscată la ei, despre ceea ce poate sau ceea ce nu poate ştiinţa lor. Tocmai faptul că n-am auzit, decât rar, spunându-se ceea ce nu se poate, acum mă oboseşte. Mă oboseşte ştiind ce înseamnă ştiinţa oamenilor şi auzind vorbindu-se de ştiinţa pe care oamenii nu o pot încă pătrunde, mă întreb ce nobleţe au ideile, dacă ceea ce spun ei este doar o răstălmăcire a ceea ce oamenii au cuprins deja. Şi-am obosit să-i văd pe cei ce se lasă traşi de lanţ, sau traşi pe sfoară.
Am obosit să văd banii măsura sufletului, şi trupuri vândute spre a se sări în vârful catargului dorit de de acel “vreau”, la care omul este momit cu vorbe sau cu poveşti, la care omul se dedă fără întrebări şi fără acele înţelesuri, pe care dacă şi le-ar lăsa avute, nici moarte a nevinovaţilor, nici hoţie, nici desfrânare n-ar mai fi, căci fiecare ar şti ceea ce îi este dat şi ceea ce cu adevărat ar avea, cât va putea să fie stea sau doar foc de paie, şi acelea cumpărate la suprapreţ. Am obosit să văd oameni alergând, în stânga şi în dreapta, doar pentru a găsi pe cineva care să-i vorbească de alte înţelesuri şi motive, decât cele pe care le vede şi nu şi le vrea. Şi tot obosit mă face să fiu, simpla vedere a celor care fură bucuria altora doar pentru a şti că cei furaţi nu o vor avea-o.
Am obosit... Am obosit şi parcă îmi doresc să mor puţin, spre a mă putea renaşte, liber de toate etichetele şi liber de toate înţelesurile pe care acum le am, care mereu se completează cu altele, care alte etichete completează, nemaiavându-şi contraziceri, doar confirmându-se unele pe altele şi arătându-mi o lume săracă, sărăcită şi luptând pentru a se sărăci, o lume murdară, murdărită şi ţinând morţiş să se murdărească peste măsură... Dar, cum morţii nu îi prea sunt dator, aştept o ploaie, cum n-a mai fost văzută, o ploaie care să spele şi, de-i nevoie, să ardă toată încărcătura ce oboseşte pe toţi cei care mai ştiu de ei...