Gata! Toate sunt acolo unde trebuie să fie, în spate, într-un trecut mărginit doar de prezentul pentru care trecutul nu mai are nici o importanţă! Gata! Întoarce-i spatele şi mergi, liberă, mai departe. Chiar şi soarele întoarce spatele zilei care a trecut, după ce doar o clipă priveşte în urmă, ca să aibă ce povesti zilelor următoare, dar nu stă să îşi pună întrebări despre iarba care s-a uscat, iarbă care nu putea să trăiască în lumina razelor sale şi s-a încrezut mai mult în întunericul nopţii! Gata! Te rog, nu te pot obliga, dar îţi spun aşa, răspicat, direct, să-ţi laşi auzit sufletul care, de atâta dor de adevăr şi de trăiri adevărate, de aşteptarea multă a paşilor împlinirii, abia îşi mai poate sta locului!
Se mai văd încă urmele paşilor tăi, şi pentru că se văd, îţi este frică să păşeşti mai departe? Dar oare de ce crezi că se văd încă atât de bine când, vezi şi tu, pe drumul pe care acum tu mergi, se văd că au mers şi alţii, se văd urmele lor şi urme ale urmelor lor, dar de multe ori te pierzi de ele, acoperite fiind de pulberea drumului pe care, vânturile timpurilor, au presărat-o, nemaifiind cuiva de folosinţă să le vadă? N-ai fost tu cea care, crezând că paşii sunt semne ale trecerii tale prin viaţă, vânturi, furtuni şi uragane, ploi şi zăpezi, viscolirea geroasă, ai lăsat să te biciuiască, doar pentru a ţine urmele acelea, ce-şi voiau moarte, într-o agonie care te-a făcut să îţi pierzi timpul, timpul pe care abia acum îl preţuieşti, timpul care acum abia de-l mai putem amândoi ţine în frâu, ca să se facă toate câte trebuiau să se facă, să faci tot ceea ce trebuia făcut, ca plecarea-ţi să nu-ţi fie motiv de întoarcere şi continuare a tot ceea ce îţi este gând şi început deja a fost?
Vrei să ajungi departe, vrei să nu amorţeşti şi să nu oboseşti de atâta neînaintare? Vrei să înţelegi ceea ce acum nu înţelegi şi te tot zbaţi să înţelegi? Cum să poţi învăţa cu mintea dacă tot tu, încă, ţi-o încarci cu cele pe care le ai în minte, doar că acum le colorezi altfel şi le dai un nume nou, le înfrumuseţezi void să îţi fie de ajutor într-o definire ce nu îşi are azi, acum, locul? Neavând loc să încapă acolo unde le-ar fi locul, acolo fiind deja pus lacătul pe uşă, se ascund ca şi trântorii fără de trebuinţă stupului iarna, prin cuiburile pregătite pentru următorul rod, şi n-ai unde să mai pui ceea ce ar trebui să pui. Te-ntrebi de ce atâta zbatere în tine noaptea, şi fierbere în tine ziua, ai, fără să te întrebi de ce auzi cum trece timpul şi îţi astupi urechile să nu auzi că bat clopotele sorocului împlinitor, retezându-i avântul cu vorbele-ţi ce caută trecutului prezent şi prezentului motiv de trecut, ca şi cum ai căuta mersul celui ce a murit şi de nimeni nu se mai lasă întâlnit?
Am văzut şi pot să văd multe urme, înspre tine vin, din spate, pentru a-ţi arăta că timpul trece, din faţă ca să nu-ţi mai rătăceşti gândurile şi să nu-ţi mai fie paşii tremurători, Şi lângă tine stau, în dreapta ta mai tot timpul, când vrei să simţi că nu eşti singură, în stânga ta când te împiedici şi întorci capul înspre acelaşi înapoi care trage de tine, prea lacom, aşa cum lacomă este orice coborâre care, arătându-ţi scara pe care poţi să cobori şi, dacă vrei, să urci, intenţionat nu-ţi spune şi câte trepte îţi lasă şansa de a avea propria voinţă şi propria hotărâre vie, şi câte trepte te fac să îţi pierzi până şi ultima speranţă. Şi sunt, dacă vrei, deja o urmă din trecut, dar sunt şi viitorul ce îţi este dat, la tot binele ce-l poţi avea, dat fiindu-ţi să-ţi fie de nu-ţi vei mai căuta, cu gândul ori cu privirea, mersul de-a îndărătelea, în contra firii tale, în contra destinului şi în contra întâmplării prin care suntem azi ca să fim şi mâine şi de-a pururea, înspre totdeauna.
Gata, deci, gata! A trecut prea mult timp, prea mult timp ai lăsat să-ţi treacă printre degete. În întunericul trecutului s-au lăsat pierduţi cei ce ţie ţi-au îngreunat zborul, nemulţumiţi de mersul lor strâmb, şi tot acolo stau fapte şi vorbe, şi cântece şi descântece care s-au întrecut unele pe altele în a-ţi cere ce ştiau că ai, de a-ţi lua când nu prea mai aveai ce să dai, de a-ţi fura, când te sărăceau de toate, de a te tâlhări chiar şi de ultima suflare. Gata! Ceasurile se grăbesc spre cea din ultimă clipă a zilei de ieri si spre cea dintâi a zilei ce va urma să dea bineţe cerului senin şi razelor de soare ce te vor căuta să-ţi facă luminos chipul, prea mult, până acum, întristat, de toate fărădelegile celor pe care încă îi mai crezi nevinovaţi şi deopotrivă neajutoraţi, pierduţi ori rătăciţi, deşi, dinspre lumină văzându-i acum, dar şi mai târziu când, limpezită, curată şi luminată, deosebind lumina strălucitoare de poleiala ce stă deasupra pâclelor, tu singură, văzând, vei înţelege că s-au vrut, cu motiv şi scop, înfrăţiţi cu răul cel mai rău, pierzător de vieţi si suflete. Gata! Te rog, nici o clipă nu mă îndemn a te obliga, să te laşi pe tine ţie şi să-ţi laşi chemarea, cea care m-a făcut să alerg dinspre prezent spre trecut, venind dinspre viitor înspre prezent, să-şi arate roadele, prin rodul vieţii, prin tine, cea născătoare a nemuririi.
Când te ţintuieşti pe crucile altora, cei prea plângăreţi de povara pe care şi-o pun singuri în spate, de crucea ta, care e pe măsura ta, şi uşoară ţi-ar fi chiar şi acum, îngreunată de cuiele de alţii bătute, nu-ţi aminteşti, nu te doare că unii încă o mai calcă în picioare spre a-i fura aurul în care ţi-a fost îmbrăcată înainte de a-ţi fi dată să o urci pe creste semeţe? Când înfierbântarea rănilor cicatrizate te prinde între limbile focurilor care ard cenuşa în care, câte o nălucă vine şi ascunde câte un cărbune aprins, ori doar aruncă pietre, iar pietrele, lovindu-se una de alta, se arate ca focuri de mai târziu, încălzitoare, mai ştii cât frig şi câtă nedorinţă de a trăi în firesc, ţi-au fost unele nopţi? Cele ce încă mai încearcă a te convinge de binele ce ţi l-ar vrea trecutul, prin fapte asemenea, te-ai mai putea lăsa pradă, acum, când le ştii neputinţa de a face binele pe care, fără crâcnire, ţi l-ar promite, aşa cum de atâtea ori ţi-au promis?
Se mai văd urmele paşilor tăi, văd tot drumul tău şi, dacă stavilă stau vânturilor ce răvăşesc trecutul şi ţi-ar arunca pulberea lor, săracă în orice înţeles, dar orbitoare şi bolnăvicioasă, tu crezi că m-aş putea înfricoşa de visele care, pentru a le crede, de urma urmei se agaţă, măsura luându-le-o, şi pasul măsurându-ţi-l, spre a-i arăta praguri prea lesne de trecut, care spre drumuri înfundate duc? Din moarte, întorcându-mă, am venit şi tot de acolo m-aş întoarce dacă ar fi să plec, ştiind că încă mai sunt căutători de comori care pradă chiar şi pe cei mai săraci, aceeaşi care pentru a-şi ascunde adevărata sărăcie, pe cei nevinovaţi i-au învinovăţit de vinovăţia lor spre cei mulţi şi, cu mărunţişuri, te-au făcut păr-taşă la neomeneştile şi necuratele fapte ale lor, de care, în vorbe, se depărtau, cu vorba, când în faţă-ţi vorbeau, dar gândul spre noaptea în care făptuiau, le era. Şi m-am întors şi rămân până la moartea-mi omenească!
S-au sfârşit toate. Lasă-le să-şi trăiască odihna, ca odihna nopţii să nu ţi-o mai fure. Lasă-le să-şi vadă de drumul lor, lasă-le în seama trecerii timpului lor, care le este leac, cea care, dacă tot îi dai câte un deget, te va ţine de vorbă până ce vor râde în hohote, spunându-ţi că tu eşti preţul cu care şi-a plătit vama, unor vameşi hrăpăreţi, la trecerea lor, pe ascuns, a hotarului dintre iad şi lume, pentru a-şi împlini rostul de amăgire a celor prea buni şi prea iertători, mult prea iertători. Suntem amândoi, părtaşi la un sfârşit al întregului ieri, trecem, împreună, împreunaţi, în plin miez de noapte, în primul miez de noapte ce ne va fi tainic duhovnic al hotărârii de a ne trezi devreme, când zorii vor căuta stinge felinarele nopţii, în prima zi a celor multe zile în care florile, ca prima dată, zi de zi vor înflori, rodnicia pământurilor îşi va purta de grijă singură, când ploaia nu se va mai coborî din ceruri mânioasă pe arsurile pietrelor golaşe, când, întâia oară, pasul tău spre înalturi cerurilor nu-l vei mai opri, necunoscând adevărul şi diferenţa infinită dintre da şi nu.
Gata! E timpul! Întoarce spatele şi mergi înainte. Urmelor le sunt eu păzitor, chiar vânturilor ce s-ar putea să se mai încumete a veni pe urmele noastre, le pot ţine eu piept. La nevoie chiar de urmele urmelor am să ţin cont. Tu mergi, mergi înainte. Nu te mai întreba de ce ieri a trebuit să se sfârşească fără să îţi dea de veste. Tu vei face ştiut, cu propria-ţi făptură, ceea ce va fi urmarea. Tu vei vesti veştile vremurilor împlinirii...
