duminică, 27 octombrie 2013

Aparenţe doar, acest acum

Mult a fost, puţin a rămas, s-a trecut trecutul, s-a arătat viitorul, între ele fiind, azi, aici, acum, timpul prezentului. S-au însenintat orizonturile înfumurate, şi soarele, faţă de altă dată nou, a risipit, fără să aştepte să i se spună, ori să i se ceară, nori de cenuşă. Era cenuşa arsurilor şi a trăirilor arse, acele vechi trăiri ce aprinseseră foc de paie strălucitor, care doar amintirii s-a păstrat ca foc, un foc ce, fără zăbavă, vremelnic şi fără folos ştiindu-se, în paie ude s-a ascuns, pentru a se putea stinge, neştiut şi nevăzut, când focul cel veşnic, luminător şi de folos traiului şi trăirii, printr-o străfulgerare din Cerurile înaltului venită, se va şti aprins, vestit de ploaia de stele căzute în străfundul adâncului.
Prin mine însumi, am spus, din pornirea cea dintâi a tuturor înţelesurilor care urmau să vină, şi prin mine însumi spun azi, ştiind cu toate amănuntele şi ceea ce va fi, şi ceea ce, ca întâmplări ară-tându-se a fi, sunt cele mai pline de înţeles amănunte ale urgiei legării de pragul caselor străine şi de-al porţilor ce doar înspre înăun-tru se vor deschise, stâlp. Ca rafale, care smulg valurile din rădăcina apelor, vin cele ce se pun în calea avântului pe care ţi-l vrei readus drumului tău, pentru a nu se face ceea ce este de făcut. Prin mine însumi ţie dându-mă, în mine se loveşte cu zel... Prin mine însumi fiindu-ţi scut, printre lacrimi se trimit săgeţile care să te facă, încă odată, să-ţi ai închişi ochii, crezând în dorinţele absurdului şi în absurdul dorinţelor clipei.
Din gânduri s-au împletit parâme, din obiceiuri s-au turnat ancore, din fapte s-au croit lanţuri. Ca să nu se vadă, ca să nu se ştie, sub răstălmăcite adevăruri au fost ascunse lanţurile, sub ziduri de mucava s-au pitit ancorele ce, în miez de noapte, s-au aruncat în vadul repezilor ape, iar parâmele, puse de-a curmezişul, s-au pecetluit pe noduri cu neînţelegerea rostului vorbelor şi al legămintelor dorinţelor împinse de la spate de cei care, neputincioşi în a se împlini ori făptui, doritori de a se şti măcar privitori a ceea ce se poate, dacă se poate, ori a ceea ce nu se poate, de nu s-ar fi putut, au vrut a fi. S-au ţesut cu iţe întoarse pe dos pânze de păianjen ademenitor şi cu fir împletit s-au urzit aşternuturi pentru desfătarea odihnei lumeşti, ca să se acopere ţărâna urmei şi pământul de deasupra celor în veşnică odihnă, ca nicăieri să nu se poată pleca fără gând de întoarcere spre făgăduita, prin vorbe viaţă nezdruncinată. În altare nevăzute de ochii lumii, ursitorile s-au întors prin pomenirea numelui scris pe pragul casei şi pe stâlpul porţii, ca să fie fără spor şi fără rod pântecul, de vei paşii se depărtare, şi să îţi fie mereu înapoi, în vise arătat, drumul, împotriva firii, a rostului şi destinului, de care s-au temut şi se tem, văzându-l de străjerii Cerurilor apărat cu străşnicie.
Prin mine însumi... fiindcă piatra doar în piatră lovind, puterea îşi pierde şi chiar se crapă... Pietrelor, nu zidul în care s-a tot lovit, când cu putere tot mai mare se aruncă, poate să ţină piept, nici garduri de lemn, nici acoperitori de fier care să se mute, repede, dintr-un loc în altul, nici proptele care să-l oprească a se cutremura când pietrele ca un uragan asupra-i vin. Doar stâncă din munte adusă, din loc necunoscut, din înalţimile care au stat sub cerul senin cu soare dogoritor, din înălţimile unde a stat în gerurile ce crapă pietrele, fără să se crape, din înălţimile a căror goliciune, însingurând-o, i-a lăsat privirile către lume deschise, înaintea zidului pusă, când e să fie scut, în spatele lui când e să-l sprijine, pietrelor lustruite, luate de pe malurile apelor îngrădite de malurile ce adesea le-au acoperit cu firescul noroi, poate să le stea împotrivă şi să le dezveţe de obiceiul de a lovi la grămadă şi a se lăuda ca fiind singure învingătoare, căzute chiar în ţărâna ce degrabă le pierde. Şi doar la adăpostul stâncii zidului îi pot fi rănile loviturilor închise... Prin mine simt, resimt şi presimt loviturile, care sunt ori pietre, ori săgeţi, ori vorbe cu vicleşug de pace ticluite, când apa care să spele e lăsată în jurul zidului să curgă, ori când focul, fumegând, arată că s-a făcut vremea arderilor de tot ale nesortitelor urme ce s-au lăsat pe urme călcate cu neobrăzarea întunericului care crede că poate să îşi arate faţă luminoasă stând în spatele unei făclii ce a fost aprinsă ca să se arate că nemurirea, dată fiind, poate doar fi furată.
M-am coborât ca mâna-mi să o vezi ţie dată, pentru urcarea de tine dorită, te-ai coborât prinzându-mi mâna, prevăzând înălţimea la care, ajungând, nici umbra, nici întunericul, nici frigul, mi se vor mai avânta înspre tine, neavând puterea de a trece prin apele limpezite de focul prin care-ţi va fi trecerea, acel foc ce arde azi, în acest acum care este doar o aparenţă, de efemeritatea căreia mie îmi este dat să ştiu, de perenitatea căreia îţi este teamă, însă, nici sub această teamă, nu-i poţi da întreaga încredere. Înaltul timpului tău viitor, cu mâna întinsă spre tine îl caut, ca în acel mâine, care vine spre azi, pentru a-i lua locul acestui acum, în care sunt amestecate întrebările, frământările, necunoaşterile, neştiinţele şi nepriceperile trecutului, faptele, răspunsurile, rătăcirile, neîncrederile şi aminţările prezentului, căutările, aşteptările, urmările şi împlinirile viitorului. Ca să-mi fie cunoscute motivele şi cauzele, vinovăţiile şi nevinovăţiile, greşelile şi intenţiile, privite din acest acum aparent, în felul în care se spune că e coborârea, pentru ca, prin mine, să înţeleg ceea ce nu este ştiut, să ştiu ceea ce nu-i spus, să cunosc ceea ce a rămas, cu voie sau fără de voie, uitat, să văd dincolo de ziduri şi porţi, dincolo de părerile şi întocmai rostitele cuvinte, în tine fiind, din toată-ţi povestea să iau boabele de grâu, năpădite de neghină şi tăciune, ca mai apoi prin rodul puţinelor vânturate şi întregi boabe, în tine încolţind şi rodind, să se plămădească curatul aluat al vadului luminos pe care pâraiele cristaline ale vremurilor vor fi motiv de bucurie celor mulţi şi motiv de fericire celor puţini, foarte puţini, care aproape vor fi şi care aproape vor rămâne.
Ar mai fi rămas, dacă erau doar faptele vinovate, să se ardă nişte vreascuri de amintire, să se trăiască nişte regrete ale trăirilor şi gândurilor clipelor mai mult făcute decât înţelese. Dar tocmai pentru că nu doar acestea erau cele ce tulbură liniştea somnului şi fură puterea hotărârii de a face, pentru că nu doar cele ce s-au arătat şi s-au lăsat ştiute, cele pe care, mai mult decât ar trebui, ţi le porţi pe umeri ca pe o a doua cruce, te-ai coborât să-mi întinzi mâna pentru a urca eu, ştiind că aşa, urcând împreună, nevăzutele se vor face văzute, cele legate se vor dezlega, cele scrise se vor şterge, cele făcute pierdute vor fi regăsite, şi cei ce-au furat se vor da de gol, şi cei ce-au privit urât se vor urâţi, însemnându-se cu semnul urâţeniei, cei ce şi-au vrut bogăţii prin pierderea şi sărăcirea altora, nemaiputând să ia, vor pierde şi vor sărăci, cei ce-au luat, nedând, se vor schimba la faţă, vicleşugul cuvintelor nu va avea pe unde scoate cămaşa şi prea-grăbiţii doritori nu vor mai avea trecere, coborându-se şi dorindu-şi doar iertarea. Tu coborându-te, ţi-ai redat dreptul de a te ierta şi de a-ţi regăsi adevărata putere de a vindeca celor de alţii făcuţi să fie bolnavi, cu totul sau pe aproape cu totul nevinovaţi, acea comoară pe care prădătoare iscusite ţi-au ştiut-o şi luat-o prin trimişii lor, cei cărora credeai că, dăruindu-le gânduri şi trăiri, ajutându-i şi încercând a-i ferici, pentru ei mai şi furau şi pentru acea prădătoare şi pentru acele altele dornice de pradă făceau lucrare de pierzare de suflet, cu mult mai mult să se piardă decât ei îşi aveau deja vândut ori pierdut.
Am coborât fiecare în felul nostru, la vremea cea mai potrivită, ca să urmeze urcarea cea voită şi cea dată să fie, cea pe care doar mintea noastră nu o pricepe, doar mintea noastră nu vrea să o ia, ca ştiută fiind de ceea nici noi, nici alţii, de-ar căuta să vadă, n-ar avea cum să vadă, însă ne e îndrumător tainic. Dându-ne mâna am urcat atât cât se putea urca într-un început care nu-şi lăsase prevestite semne şi nu avea nimic altfel. Împreunându-ne puterea am urcat, ca să desluşim începuturile. Apoi, când se vedea, mai puţin pe Pământ, mai mult în Lumile nevăzute, că durerea a doi face mai mult decât un bumerang ce loveşte cu tărie înzecită când se întoarce, alte şi alte fapte, nefiresc de întâmplătoare, fiind agăţate şi de rupturile peretelui de credinţă ce ne avea în apărare, dinspre noi începute a fi făcute, fiind prea curioşi fiind a şti mai mult decât trebuia să ştim, ori cu gânduri care nu voiau să creadă că şerpii încălziţi la sân muşcă prima dată sânul şi apoi sare în iarbă pentru a muşca pe alţii, şi s-au pus de-a curmezişul drumului, spre a-i domoli mersul degrabă, piedici care să ne zdruncine din temelii încrederea în noi şi-n biruinţa noastră.
Prin mine însumi am spus, de aşa e să fie, va fi, dar va fi izbândă. A trecut ce-a fost mult, a rămas ce-a fost puţin. Încă greu pare, încă greu se simte urcuşul. Dar e urcuş şi deloc altceva, doar seninul cerului stă împrejurul semeţelor creste pe care le vei cuceri în acest timp, puţin, înfricoşător de scurt. Ştiu că-l vom străbate şi ştiu că vom ajunge. Ştiu că atunci, cumpănit fiind prin noi, dar nu de noi, trecutul, drumul şi viitorul, puţinătatea din care îmi porneşte acum puterea de a scruta depărtările întunericului, cea care vede ceea ce trebuia mai de mult văzut, va fi ori îmbelşugată, şi vom putea împreună, ca unul, Cerurile să le străbatem, ori, lăsându-ţi ţie ceea ce ai de trebuinţă, întregul ce-mi va rămâne, mă voi lăsa lumii ştiut ca cel care am fost. Mă vei cunoaşte tu, întru totul, şi în ceea ce nu ar fi fost timp să spun, şi în ceea ce am făcut bine ori deloc bine, şi voi coborî, cu totul, în viaţa cea nevăzută.
Cel ce azi dă cu piatra, va fi, însă, cu totul, pierdut, mai devreme decât îşi poate închipui.