Revelări în lumina relevatoare [2]

Venise, pe nepregătite, vremea lor, vremea de a-şi face jocul, vremea de a acapara ceea ce trebuiau să acapareze, vremea de a distruge tot ceea ce putea să urce deasupra a ceea ce fusese pus ca limită, venise vremea să oprească cu totul ceea ce nu fusese oprit, aşa cum, în alte condiţii dăduseră greş, nefiind uşor de deschis uşa deznădejdii şi decăderii. Doar întâmplarea potrivită era aşteptată...

Erau deja lupte pierdute, erau siguri pe victoria deplină, căci erau deja ferestrele sparte, pietrele intraseră şi prin ferestre, pereţii dinauntru aveau urme, drept nimic nu mai era. Bogăţia încă exista şi ei pe asta o păzeau, puteau pleca liniştiţi de era golită casa de toate, şi dacă împrejuru-i se puteau mărăcinii simţi liberi la a cuprinde totul. Şi-acel perete, proptit să stea în picioare, ştiindu-l că fără proptele s-ar fi putut dărâma, la proptele se gândeau când apărea câte-o rafală de vânt, ori când şuiera viscolul. Dacă ele cădeau, peretele s-ar fi prăbuşit şi treaba cu hoţia o ştiau ca rezolvată. Şi chiar dacă le venise pe tavă ruptura legăturilor acelui perete, ei ordinul ţineau să-l execute întocmai. Şi, într-o zi ca toate celelalte, cu doar adiere de vânt, cu o ploaie mai rece, obişnuită, le-a ieşit în cale motivul întâmplării care să pornească cel mai cumplit uragan, cel care nu doar distruge, ci acela care i-a totul cu el, spre a putea arăta, altor uragane, puterea ce o are, să se poată mândri ca fiind altfel decât altele. Şi, ştiindu-l, apă la moară i-au dat pentru a se porni, ştiindu-l şi ajutat, în a se porni, de alte vârtejuri care, pentru a nu fi văzute ca vârtejuri, îşi ţineau vârful în pământ şi pâlnia spre Ceruri, spre a-i putea fura, chiar şi Cerului, lumina.

S-a făcut pentru-ntâia oară să fie, pe uşa deschisă oricum de paznicii zeloşi a păzi casa doar ce cei veniţi cu gând curat, să se intre prin faţă, dar, de la primul pas pe uşă, din spate, pe la spate, pentru a nu mai exista scăpare, s-a lovit cu furie neagră, cea care şi drumurile şi privirile înspre zări senine le taie şi le mută încotro vor cei ce măsluiesc destine, pentru a se face ei înfloritori şi bogaţi. Şi-aducea, fiindu-i puterea sporită noaptea, spre miez de noapte şi dincolo de miezul nopţii, cârlige şi parâme cu care să înlănţuiască, săbii şi iatagane cu care să hăcuiască şi să spintece orice piedică pusă în cale-i, ba chiar şi care cu soldaţi nevăzuţi prin întuneric, care să împiedice orice nou venit să stea prea mult, dincolo de ceasul înserării, pentru a nu-i da nicicui prilejul de a cunoaşte de unde-i vine puterea înlănţuitoare şi cui i se supune fără crâcnire. Ştia metehnele uşii, ştia de paznicii pe care-i chemase, şi căuta chiar şi pe ei să-i îngrozească, voindu-se singurul şi de-a pururea prădător, singurul care să se bucure de tot ceea ce era îmbucurare.

Nu se lăsau nici paznicii mai prejos, în lumina zilei ei făceau, mai tot timpul legea, ei cotrobăiau peste tot, ei urcau în pod şi spuneau ceea ce văd, ei fluturau flamuri deasupra acoperişului, să fie văzute din depărtare, chiar şi focuri aprindeau, focuri cu fum gros, ca nu cumva să fie nevăzute. Şi mergeau şi prin vecini, pe la cei de care îi lega prietenia ajutorului dat pe ascuns, când încă nu ştiau seama casei, şi ei, ca răsplată, puseseră casa şi acestora la dispoziţie, pentru când ar fi vrut-o. Nu le mergea nici lor prea bine, paznicilor lor, căci şi aceşti vecini aveau, îmbătrâniseră şi nu mai aveau putere, acum plăteau, chiar şi cu ziua, pe cei care-i apărau şi se străduiau să le aducă mai mult spor şi mai mult folos. Casa le-ar fi fost bună, dar ştiind de la paznicii casei metehnele uşii, starea pereţilor, vraiştea ce tocmai ei au făcut-o, în pod, nu le trecea prin cap, pentru atunci, să se mai procopsească şi cu o casă în prag de părăginire. Căderea acelui perete îi făcuse să cam uite a se gândi la ea. Apoi, când au început să fie, de ai lor înştiinţaţi de uraganul cel negru, când vedeau carele cu soldaţi veniţi la ceas de seară şi puşi la ospăţ, râzând de soarta casei, când în casele lor simţeau mirosul deloc plăcut al acestor îmbuibaţi, ce-şi lăsau urmele peste tot, prin jurul casei, chiar şi pe pereţii care, ştiind că dacă se vor cutremura, casa poate oricând să cadă.

N-a mai fost, de-atunci, deloc pace. Ziua paznicii căutau să-şi împlinească ordinele, noapte uraganul se arunca năpăstuitor. Ziua uşa ba se închidea, ba se deschidea, după cum paznicii găseau de cuviinţă, după cum ei spuneau casei că-i este de folos ori de trebuinţă, noaptea se dădea singură la o parte, nemaiputincioasă, văzând puzderia de nimicuri ce-i bat fără încetare pragul, căutând să nimicească totul în cale. Ştia, simţea, că n-are nici o şansă de a sta închisă atunci când i se cerea să se deschidă! Stând la perete, se minţea singură că este mai bine aşa, că aceea-i este poziţia adevărată, aşa fiindu-i rostul, că trebuia să vină şi un asemenea uragan care să o facă să înţeleagă ce motiv îşi are. În podul casei era numai fum, pucioasa făcând să se taie orice respiraţie. Ferestrele nu mai aveau nici o strălucire, lumină nu se vedea, oricine, în juru-i orbecăia, învârtindu-se în cerc, fără spor şi fără să poată face un pas înainte, dar oricâţi înapoi.

Zile întregi cu burniţă şi ploaie rece, nopţi la rând cu vântul care tăia puterea oricărei încheieturi, ferestrele crăpau, tocurile lor trosneau de frigul care nu-şi găsea, prin nici un fel, leac. Mersul de zi era somn de noapte şi somnul de noapte era cumplită alergătură şi căutare. Căutările se opreau la căderea întunericului şi începeau, fără a avea continuare, când pleca întunericul nopţii să-şi adune puterile pentru a altă noapte, în care să poată ascun-de pe cei care, râzând prin spate de casă, prefăcându-se, pe faţă, interesaţi de pereţii care se cojeau şi se putrezeau văzând cu ochii. Pe lângă casă începeau să crească bălării, pelin şi mătrăgună, tătăneasa sub praguri creştea şi sub praguri se usca, ca şi cum, sub praguri câmp pustiiz era. Şi ca acasă, în câmp, prin scorburi, ori la adăpost, sălbăticii trăiau. Dincolo de gardul casei era primăvară, ori vară, ori toamnă ori iarnă, cam toate la vremea lor, doar casa în care cuib îşi făcuse frigul întunecat al vântului, nu mai avea de ce se bucura, nu-şi mai avea decât timp de aşteptare fără rost şi trecere de timp fără nici o schimbare. Orice schimbare doar sub rafalele uraganului se putea face, altfel rafalele căutau să i se piardă orice valoare, alungau, cu mare grabă, orice schimbare sau chiar gând al schimbării...

Dinspre înăuntru nu se prea putea nimic mişca. Nici un Sisif nu s-ar fi încumetat să încerce să mişte ceva. Scara podului căzuse, drumul până la poartă fusese mutat spre în spate, unde sfârşea într-o mlaştină prin care hoţi şi căutători de comori îşi aveau drum tainic şi care, de cineva încerca să o taie pe lat, pe unde nu credea cineva că poate zăbovi prea mult pentru a o trece, îngheţa şi prindea picioarele trecătorului. Chiar şi cel care prindea de veste şi nu-şi lăsa picioarele îngheţate, malul lunecos nu-l putea trece. Doar un cer de noapte senin, pe care să se vadă drumul care ar fi trebuit bătut, cel care nu se pierduse cu totul înainte de primele rafale ale uraganului şi doar un alt soare, mai puternic, mai pătrunzător, care să poată răzbate prin întuneric, prin ceaţă, care să nu se lase înşelat de strălucirile îngheţului, mai putea să facă ceva pentru o casă atât de lovită, atât de devastată de toate câte putuseră fi luate. Casă albă fiind, din Ceruri era văzută, dar Cerurile prea departe fiind, nu putea să facă mai mult decât să se însenineze şi să trimită pe cei care putea să răzbată, să pătrundă pe uşa deschisă, cu balamalele îngheţate, pentru a o mai încălzi un pic, pentru a-i aduce aminte de rostul de casă, de adăpost şi de loc de bucurie.

Când s-a înseninat cerul şi drumul s-a văzut cum era de făcut, furia uraganului n-a mai avut margini. Nu mai putea să se abţină, era furios pe orice, căuta să dărâme casa, căuta să omoare pe paznicii care-i făcuseră pagubă în cele ce voia să şi le ia pentru el. Peste tot căutându-i, n-a putut pe paznici să-i vadă când intră în casă, din nou, la ceas de zi, şi reuşesc să închidă uşa, să oblonească ferestrele. Atunci s-a răzbunat pe pod, pe care l-a răvăşi în ultimul hal. Acoperişul i l-a găurit, să poată să vadă prin el oricând, să poată oricând de deasupra intra, ca să poată să-i prindă pe paznicii care, ştiind că el n-a respectat înţelegerea, şi nici ei la rândul lor împotriva lui vor fi, să poată să orbească şi să ţintuiască orice mişcare a cuiva de-al casei, să nu stea deloc altcineva, care, din afară venind, mai multe ştiind, casa de el nu-şi va mai aminti, ba chiar nu-l va mai crede, aşa cum crezuse cândva, mai ales uşa, că e folositor şi de trebuinţă, ci, aşa cum şi el ştia că e, distrugător a tot ce-i intră-n cale. Şi, ştiindu-se fără prea multă ştiinţă şi ţinere de minte, a rânduit timpul viitor, mutându-se într-o casă asemenea, ca să se poată întoarce fără să aibă nevoie a se obişnui cu uşile, ferestrele şi pivniţele ce-ar fi, după trecerea timpului, ca noi.

Trasul nou drum, drept n-a putut de la început să fie... ba mai sufla, în rafale vântul, ba paznicii mai aduceau pe-aproape câte un trecător într-ale sale, ori un simplu pierde-timp, ba paznici de pe la alte case ori mercenari plătiţi cu mulţi bani mai erau aduşi de ei să vadă ce mai rămăsese din ceea ce fusese odată casa, şi toate se vedeau, erau acum urme care nu piereau. Şi mai erau soldaţii plecaţi pe cine ştie unde care, nemaştiind cum stau lucrurile prin acea curte, cu bocancii lor mai rupseseră marginile drumului. Anevoie încă se putea merge de la casă la poartă şi greu, sau mai deloc, de la poartă la casă. Nici măcar hoţii nu încercau să sară gardul, chiar şi cei care nu ştiau de paznici, doar pentru că se întrebau dacă mai au ce fura, dacă merită să caute ceea ce le era de trebuinţă, dacă această căutare n-ar fi fost decât o zadarnică pierdere de vreme. Vedeau ferestrele sparte, proptelele zidului, întunericul dinauntru, simţeau răceala vântului ce le sărea în cap şi în spate, şi-şi vedeau de alte drumuri şi alte treburi.

Vedeau Cerurile că după ce atâta timp stătuse îngheţată şi întunecată, albă rămăsese casa, descoperită de acoperiş, vedeau că drumul înspre spate începea să se crape, rar mai fiind bătut de pas de om. Şi văzuse cum acel zid, proptit, căuta spre înalturi să vadă înseninarea, aşteptând înseninarea. Cerurile, doar ele mai puteau face ceva şi doar ele ştiau că se mai poate face ceva... Un soare nou, un altfel de soare, un soare care să poată pătrunde întunericul şi care, cât ţine noaptea să nu stea ascuns ci să-şi lase raze care să privească tot ce se mişcă împrejurul casei, care să dea cât de cât lumină şi în casă, care să stea deasupra ca acoperiş, trebuia să trimită, un soare care să nu ardă, un soare care să nu usuce prea repede totul, când casa se voia iarăşi casă, ştia că trebuie să trimită.

Un soare altfel, un soare care să cuprindă curtea întreagă, care să lumineze peste tot, un soare care să fie prins doar de înaltul Cerurilor, care să n-aibă teamă de risipire, care să poarte semnul crucii fără nici o urmă de îndoială, pentru a putea, cu ea şi în numele ei, să pună pe paznici pe fugă, să poată să vadă când se porneşte vreun viscol, când se arată câte-un nor de ploaie, care să privească şi spre ziduri ca fiind parte din casă, şi nu s-ar putea casa să fie casă fără ele, care să dea strălucirea, luminoasă, firească a ferestrelor, care să readucă uşa la rostu-i firesc, să facă din casă loc potrivit pentru a-şi avea pe cei ce trebuie să locuiască în ea şi să o ajute să şi-i aibă grabnic. Şi i-a fost trimis tocmai când paznicii dormeau şi uraganul, domolindu-şi furia, îşi căutase de lucru, dărâmând, altă casă, socotind cât mai are de aşteptat pentru a-şi împlini dorinţele.

Şi după toate acestea, s-au văzut semnele, dar nu doar Cerurile le-au văzut, şi întunecatele adâncuri le-au văzut, şi de la paznici au auzit, fiindcă ei de-acolo fuseseră trimişi şi de acolo cereau ajutor când nu puteau să facă faţă. Se vedeau umiliţi de Înaltul cel înalt şi se plângeau de frica de a pleca precum câinii cu coada între picioare, după atâta timp în care, prin vicleşuguri şi năluciri, ajunseseră până aproape de limanul dorit de cei care, cândva, cu de la ei putere şi viaţă îi plătiseră. Încercau chiar a găsi o cale de a se uni cu singurul în stare să mai vrea să lupte, căci lupta pentru a-şi apăra furtişagurile, înşelăciunile şi mândria, pusă la pământ după aşa pierdere, ce nu şi-o închipuia, după aşa scăpare printre degete a unei sigure victorii. Jucau pe singura lor carte ce o mai aveau...

Zarurile au fost aruncate, înţelegerile s-au făcut, semnele luptei, date sub masca îmblânzirii uraganului, sunt deja văzute, fiind deja cunoscute de la prima încercare. Cunoscut e şi ce poate şi ce nu poate acel uragan, ce chingi foloseşte şi unde loveşte. Casei doar îi lipseşte curajul de a-i sta în cale şi, din lipsă de curaj, nu-şi lasă luminile noaptea aprinse, încurajând astfel pe cei ce bat doar noaptea la în geamuri, sting candelele, se furişează în vise, înfrigurează ori înfierbântează, fură adevăratele gânduri pentru mâine, punând în locul lor altele, îmbrăcate în alb dar de un gri negricios înăuntrul lor. Luminii nu i se mai pot ascunde detaliile, doar amănuntele sunt ascunse sub motive de tot felul, motive de ocolit ori de neocolit. Dar sunt ştiute dinainte urmările, şi chiar dacă ajung pietrele să se mai lovească de acoperişul care e încă provizoriu, care încă nu poate să fie bună acoperitoare, neavând învelitoare, a ceea ce sub acoperiş îşi are locul. Pietrele ajung şi acolo încă nu e linişte deplină, nelinişte şi nesigranţă fiind, încă, în toată casa.

Lupta cea de pe urmă e începută. De la-nceput nimeni nu poate fi văzut ca învingător. Între Lumină şi Întuneric, între Adevăr şi Neadevăr, motivul luptei, este tocmai casa, nicidecum uşa casei... Va învinge Casa Luminată, dacă nu va ceda greutăţii drumului spre Lumină sau va câştiga Întunericul o Casă care, încet dar sigur, se va dărăpăna, lăsând în urmă pereţii duşi, de ape murdare, în pământ, înrobiţi durerii de a nu fi avut parte de împlinirea de a fi pereţii unei case pe care şi-au dorit-o şi au susţinut-o totdeauna, chiar când orbecăia prin întuneric. Lupta e în toi, nimeni şi nimic nu e cruţat! Pentru un suflet, oricum ar fi, mare sau mic, lupta e mare. Pentru un suflet mare e şi mai mare. Căci un suflet mare e un trofeu mare!

Aparenţe doar, acest acum

Mult a fost, puţin a rămas, s-a trecut trecutul, s-a arătat viitorul, între ele fiind, azi, aici, acum, timpul prezentului. S-au însenintat orizonturile înfumurate, şi soarele, faţă de altă dată nou, a risipit, fără să aştepte să i se spună, ori să i se ceară, nori de cenuşă. Era cenuşa arsurilor şi a trăirilor arse, acele vechi trăiri ce aprinseseră foc de paie strălucitor, care doar amintirii s-a păstrat ca foc, un foc ce, fără zăbavă, vremelnic şi fără folos ştiindu-se, în paie ude s-a ascuns, pentru a se putea stinge, neştiut şi nevăzut, când focul cel veşnic, luminător şi de folos traiului şi trăirii, printr-o străfulgerare din Cerurile înaltului venită, se va şti aprins, vestit de ploaia de stele căzute în străfundul adâncului.

Prin mine însumi, am spus, din pornirea cea dintâi a tuturor înţelesurilor care urmau să vină, şi prin mine însumi spun azi, ştiind cu toate amănuntele şi ceea ce va fi, şi ceea ce, ca întâmplări ară-tându-se a fi, sunt cele mai pline de înţeles amănunte ale urgiei legării de pragul caselor străine şi de-al porţilor ce doar înspre înăun-tru se vor deschise, stâlp. Ca rafale, care smulg valurile din rădăcina apelor, vin cele ce se pun în calea avântului pe care ţi-l vrei readus drumului tău, pentru a nu se face ceea ce este de făcut. Prin mine însumi ţie dându-mă, în mine se loveşte cu zel... Prin mine însumi fiindu-ţi scut, printre lacrimi se trimit săgeţile care să te facă, încă odată, să-ţi ai închişi ochii, crezând în dorinţele absurdului şi în absurdul dorinţelor clipei.

Din gânduri s-au împletit parâme, din obiceiuri s-au turnat ancore, din fapte s-au croit lanţuri. Ca să nu se vadă, ca să nu se ştie, sub răstălmăcite adevăruri au fost ascunse lanţurile, sub ziduri de mucava s-au pitit ancorele ce, în miez de noapte, s-au aruncat în vadul repezilor ape, iar parâmele, puse de-a curmezişul, s-au pecetluit pe noduri cu neînţelegerea rostului vorbelor şi al legămintelor dorinţelor împinse de la spate de cei care, neputincioşi în a se împlini ori făptui, doritori de a se şti măcar privitori a ceea ce se poate, dacă se poate, ori a ceea ce nu se poate, de nu s-ar fi putut, au vrut a fi. S-au ţesut cu iţe întoarse pe dos pânze de păianjen ademenitor şi cu fir împletit s-au urzit aşternuturi pentru desfătarea odihnei lumeşti, ca să se acopere ţărâna urmei şi pământul de deasupra celor în veşnică odihnă, ca nicăieri să nu se poată pleca fără gând de întoarcere spre făgăduita, prin vorbe viaţă nezdruncinată. În altare nevăzute de ochii lumii, ursitorile s-au întors prin pomenirea numelui scris pe pragul casei şi pe stâlpul porţii, ca să fie fără spor şi fără rod pântecul, de vei paşii se depărtare, şi să îţi fie mereu înapoi, în vise arătat, drumul, împotriva firii, a rostului şi destinului, de care s-au temut şi se tem, văzându-l de străjerii Cerurilor apărat cu străşnicie.

Prin mine însumi... fiindcă piatra doar în piatră lovind, puterea îşi pierde şi chiar se crapă... Pietrelor, nu zidul în care s-a tot lovit, când cu putere tot mai mare se aruncă, poate să ţină piept, nici garduri de lemn, nici acoperitori de fier care să se mute, repede, dintr-un loc în altul, nici proptele care să-l oprească a se cutremura când pietrele ca un uragan asupra-i vin. Doar stâncă din munte adusă, din loc necunoscut, din înalţimile care au stat sub cerul senin cu soare dogoritor, din înălţimile unde a stat în gerurile ce crapă pietrele, fără să se crape, din înălţimile a căror goliciune, însingurând-o, i-a lăsat privirile către lume deschise, înaintea zidului pusă, când e să fie scut, în spatele lui când e să-l sprijine, pietrelor lustruite, luate de pe malurile apelor îngrădite de malurile ce adesea le-au acoperit cu firescul noroi, poate să le stea împotrivă şi să le dezveţe de obiceiul de a lovi la grămadă şi a se lăuda ca fiind singure învingătoare, căzute chiar în ţărâna ce degrabă le pierde. Şi doar la adăpostul stâncii zidului îi pot fi rănile loviturilor închise... Prin mine simt, resimt şi presimt loviturile, care sunt ori pietre, ori săgeţi, ori vorbe cu vicleşug de pace ticluite, când apa care să spele e lăsată în jurul zidului să curgă, ori când focul, fumegând, arată că s-a făcut vremea arderilor de tot ale nesortitelor urme ce s-au lăsat pe urme călcate cu neobrăzarea întunericului care crede că poate să îşi arate faţă luminoasă stând în spatele unei făclii ce a fost aprinsă ca să se arate că nemurirea, dată fiind, poate doar fi furată.

M-am coborât ca mâna-mi să o vezi ţie dată, pentru urcarea de tine dorită, te-ai coborât prinzându-mi mâna, prevăzând înălţimea la care, ajungând, nici umbra, nici întunericul, nici frigul, mi se vor mai avânta înspre tine, neavând puterea de a trece prin apele limpezite de focul prin care-ţi va fi trecerea, acel foc ce arde azi, în acest acum care este doar o aparenţă, de efemeritatea căreia mie îmi este dat să ştiu, de perenitatea căreia îţi este teamă, însă, nici sub această teamă, nu-i poţi da întreaga încredere. Înaltul timpului tău viitor, cu mâna întinsă spre tine îl caut, ca în acel mâine, care vine spre azi, pentru a-i lua locul acestui acum, în care sunt amestecate întrebările, frământările, necunoaşterile, neştiinţele şi nepriceperile trecutului, faptele, răspunsurile, rătăcirile, neîncrederile şi aminţările prezentului, căutările, aşteptările, urmările şi împlinirile viitorului. Ca să-mi fie cunoscute motivele şi cauzele, vinovăţiile şi nevinovăţiile, greşelile şi intenţiile, privite din acest acum aparent, în felul în care se spune că e coborârea, pentru ca, prin mine, să înţeleg ceea ce nu este ştiut, să ştiu ceea ce nu-i spus, să cunosc ceea ce a rămas, cu voie sau fără de voie, uitat, să văd dincolo de ziduri şi porţi, dincolo de părerile şi întocmai rostitele cuvinte, în tine fiind, din toată-ţi povestea să iau boabele de grâu, năpădite de neghină şi tăciune, ca mai apoi prin rodul puţinelor vânturate şi întregi boabe, în tine încolţind şi rodind, să se plămădească curatul aluat al vadului luminos pe care pâraiele cristaline ale vremurilor vor fi motiv de bucurie celor mulţi şi motiv de fericire celor puţini, foarte puţini, care aproape vor fi şi care aproape vor rămâne.

Ar mai fi rămas, dacă erau doar faptele vinovate, să se ardă nişte vreascuri de amintire, să se trăiască nişte regrete ale trăirilor şi gândurilor clipelor mai mult făcute decât înţelese. Dar tocmai pentru că nu doar acestea erau cele ce tulbură liniştea somnului şi fură puterea hotărârii de a face, pentru că nu doar cele ce s-au arătat şi s-au lăsat ştiute, cele pe care, mai mult decât ar trebui, ţi le porţi pe umeri ca pe o a doua cruce, te-ai coborât să-mi întinzi mâna pentru a urca eu, ştiind că aşa, urcând împreună, nevăzutele se vor face văzute, cele legate se vor dezlega, cele scrise se vor şterge, cele făcute pierdute vor fi regăsite, şi cei ce-au furat se vor da de gol, şi cei ce-au privit urât se vor urâţi, însemnându-se cu semnul urâţeniei, cei ce şi-au vrut bogăţii prin pierderea şi sărăcirea altora, nemaiputând să ia, vor pierde şi vor sărăci, cei ce-au luat, nedând, se vor schimba la faţă, vicleşugul cuvintelor nu va avea pe unde scoate cămaşa şi prea-grăbiţii doritori nu vor mai avea trecere, coborându-se şi dorindu-şi doar iertarea. Tu coborându-te, ţi-ai redat dreptul de a te ierta şi de a-ţi regăsi adevărata putere de a vindeca celor de alţii făcuţi să fie bolnavi, cu totul sau pe aproape cu totul nevinovaţi, acea comoară pe care prădătoare iscusite ţi-au ştiut-o şi luat-o prin trimişii lor, cei cărora credeai că, dăruindu-le gânduri şi trăiri, ajutându-i şi încercând a-i ferici, pentru ei mai şi furau şi pentru acea prădătoare şi pentru acele altele dornice de pradă făceau lucrare de pierzare de suflet, cu mult mai mult să se piardă decât ei îşi aveau deja vândut ori pierdut.

Am coborât fiecare în felul nostru, la vremea cea mai potrivită, ca să urmeze urcarea cea voită şi cea dată să fie, cea pe care doar mintea noastră nu o pricepe, doar mintea noastră nu vrea să o ia, ca ştiută fiind de ceea nici noi, nici alţii, de-ar căuta să vadă, n-ar avea cum să vadă, însă ne e îndrumător tainic. Dându-ne mâna am urcat atât cât se putea urca într-un început care nu-şi lăsase prevestite semne şi nu avea nimic altfel. Împreunându-ne puterea am urcat, ca să desluşim începuturile. Apoi, când se vedea, mai puţin pe Pământ, mai mult în Lumile nevăzute, că durerea a doi face mai mult decât un bumerang ce loveşte cu tărie înzecită când se întoarce, alte şi alte fapte, nefiresc de întâmplătoare, fiind agăţate şi de rupturile peretelui de credinţă ce ne avea în apărare, dinspre noi începute a fi făcute, fiind prea curioşi fiind a şti mai mult decât trebuia să ştim, ori cu gânduri care nu voiau să creadă că şerpii încălziţi la sân muşcă prima dată sânul şi apoi sare în iarbă pentru a muşca pe alţii, şi s-au pus de-a curmezişul drumului, spre a-i domoli mersul degrabă, piedici care să ne zdruncine din temelii încrederea în noi şi-n biruinţa noastră.

Prin mine însumi am spus, de aşa e să fie, va fi, dar va fi izbândă. A trecut ce-a fost mult, a rămas ce-a fost puţin. Încă greu pare, încă greu se simte urcuşul. Dar e urcuş şi deloc altceva, doar seninul cerului stă împrejurul semeţelor creste pe care le vei cuceri în acest timp, puţin, înfricoşător de scurt. Ştiu că-l vom străbate şi ştiu că vom ajunge. Ştiu că atunci, cumpănit fiind prin noi, dar nu de noi, trecutul, drumul şi viitorul, puţinătatea din care îmi porneşte acum puterea de a scruta depărtările întunericului, cea care vede ceea ce trebuia mai de mult văzut, va fi ori îmbelşugată, şi vom putea împreună, ca unul, Cerurile să le străbatem, ori, lăsându-ţi ţie ceea ce ai de trebuinţă, întregul ce-mi va rămâne, mă voi lăsa lumii ştiut ca cel care am fost. Mă vei cunoaşte tu, întru totul, şi în ceea ce nu ar fi fost timp să spun, şi în ceea ce am făcut bine ori deloc bine, şi voi coborî, cu totul, în viaţa cea nevăzută.

Cel ce azi dă cu piatra, va fi, însă, cu totul, pierdut, mai devreme decât îşi poate închipui.

Din faţă, din spate...

Mi-e teamă spuneam, şi-am spus de mai multe ori, în timpul când învăţam cum se simte teama, în timpul când înţelesul faptelor, altfel, cunoscute, mi-era pe dos, le tălmăceam cu puţina-mi îndemânare în cunoaşteri. Iar după ce m-am învăţat cu propriile simţiri, încă nedornic de a mă avea liber, îmi spuneam doar la început, apoi spuneam, fără să mă mai ruşinez, că mi-e teamă, că mă tem... Şi uneori, din teamă, ori poate din frica de teamă, aş fi vrut să ştiu dinainte dacă am de ce mă teme. Să ştiu ce urmează, ca să ştiu ce să fac fără teamă, aş fi vrut, şi chiar am vrut. Din atâta vrut, am şi ştiut, dar faptele altă teamă mi-au dat, şi chiar dacă am făcut aşa cum am ştiut că va fi, de teamă nu m-am despăr-ţit,de frica de teamă nu am scăpat.. Şi-am crezut de-atunci că voi şti dinainte, şi-am ştiut, dar teama mereu îmi era însoţitor, şi o trăiam ca şi o normalitate. Şi am ştiut, şi am tot ştiut, până când, nemailuând în seamă teama, eram sigur de toate. O dată doar, o singură dată, îndeajuns mi s-a arătat că ceea ce ştiam nu era ceea ce era. Atunci a scos teama sabia şi m-a lăsat să-i simt adâncimea tăieturii ei, atunci mi-a spus ea, sau poate tocmai eu mi-am spus, că ştiutul nu e tot una cu adevărul, în esenţa lui.

Şi în timpul în care mi-era teamă, de frica ei, m-am întors, nu doar odată, din drum, din făptuirea faptelor, m-am oprit şi m-am uitat mult în jur şi lung în spate. Şi o trăiam în fiecare clipă, o plăteam că-mi era mereu aproape, o lăsam să îmi toarne picături fierbinţi, dar dulci, pe suflet, crezând că arsura lor e începutul vindecării pe care mi-o doream, pe care, în fel şi chip o căutam, o aşteptam. Începusem să cred că mă vindec, până când, eu, pe mine, m-am surprins că mint, că mă mint fără să-mi pese că minciunii îi făceam temenele, ea, cea care de veste dădea celei ce mă ştia în stăpânirea ei, iar ea, teama, ca şi cum prietenă de suflet îmi era, degrabă îmi aducea aminte de picăturile cu dulcegării, cele ce mi le dăduse, credeam eu, spre vindecare, fără să îmi pese că la acele dulcegării mă nărăvisem, mereu mi le doream. Şi, alinat, iar mă plecam la picioarele minciunii. Abia atunci, când m-am prins cu minciuna, am pus sare pe rană, aruncând leacurile de până atunci. Iar ea mi-a arătat cât de răzbunătoare poate să fie. Răzbunându-se pe mine, aşa cum credeam, cineva, nici nu ştiu cine, căci nici faţa nu i-am văzut-o, nici vorba nu am putut să i-o aud, ci doar gândul i l-am prins din zbor, mi-a arătat cât de rău pot fi cu mine însumi, cât de răzbunător pot fi, cât de tare mă pot pedepsi, aşa cum ele, teama şi minciuna, îşi doresc, şi obţineau, prin mine, tot ceea ce îşi doreau.

Şi-am ajuns să lupt cu mine însumi, alături fiindu-mi eu, un altul, cel care mă ajutase să-mi descopăr marele duşman, să-mi descopăr duplicitatea pe care împotrivă-mi o aveam, care stătea bine ascuns în mine, şi tot ceea ce mie îmi era de folos, şi lui îi era de folos. Atunci simţeam că cel ce mă ajuta, şi pe care nu-l puteam de mine deosebi când lupta era în toi, îmi fusese trimis, şi se arăta de oricâte ori nimeni în preajmă nu-mi era. El era cel ce, peste fierbinţeala mea şi flăcările ce le simţeam arzându-mă, apă vie turna pentru a stinge focurile mistuitoare, durerile, într-o clipă le lua, după ce ajungeau să frângă limitele, şoptindu-mi tot adevărul, necruţător, dureros, şi mă făcea să-l îndepărtez pe cel temător, de mine. Doar după ce prin ape înăbuşitoare treceam, gonindu-l, cu toate cele ce-şi lăsau urme văzute şi mirositoare, simţindu-mi uşurarea, spre înaltul Cerurilor privirea îmi ridicam, căutător. Căutam, mă căutam, căutându-l, şi îmi era drag, cu mult mai drag, şi-l doream aproape, mult mai aproape, cu tot atâta măsură cu care nu-mi era drag şi nu mi-l doream aproape, când îmi spunea despre adevăr şi, fiindcă adevărul era în faţa mea, de el pus totdeauna, durea, îngrozitor de tare durea, era ucigător. Şi-l voiam, chiar şi aşa, mereu, tom mai mereu, lângă mi-e pentru totdeauna.

Şi-n toate aceste vremuri, de dinainte de el, s-au trecut timpuri, faptele le-au stat mărturie şi mărturi au stat trecerii lui, rămânând să fie. De la el am învăţat să le las aşa cum sunt, să le las fiind mărturie a ceea ce am fost, locul din care mi-am mişcat paşii spre a deveni ceea ce sunt şi ceea ce voi deveni. Iar, dincolo de toate, dacă toate astea nu-mi erau străine, m-a învăţat să nu mă întorc cu faţa la ele, să nu le ţin în palme, să nu le mai vorbesc cu gândul la viitor, ori la prezent, avându-şi drumul lor, avându-mi eu drumul meu, altul decât al lor, aşa cum al lor este altul, nicidecum al meu.

Din faţă, din spate, din toate părţile, dar mai ales din faţă şi din spate, am învăţat să mă privesc. Tot el, nevăzutul ajutor, mi-a călăuzit paşii în a mă cunoaşte, în a mă privi, ca să văd ceea ce am de văzut şi de a cunoşte ceea ce era de cunoscut ... Când nu mi-a mai fost deloc teamă să mă privesc, când nu mi-a mai fost ruşine de ceea ce uneori vedeam, mi-a dăruit şi puterea de a avea în-credere, de a avea hotărârea şi puterea facerii şi spunerii. Şi în încrederea în mine crezând, m-am găsit cunoscător a ceea ce va fi, propria-mi încredere ştiind că nu mă voi mai teme, orice ar fi, oricum va fi ceea ce va fi să fie, şi deloc nu va putea să fie altfel. Iar el, în mine a rămas, în mare parte contopit, fiind mereu cu mine, pentru mine şi pentru cei care, prin focul temerilor vor fi fost trecători sau vor fi să treacă, pentru a-şi fi ceea ce trebuiau să fie şi încă n-au ajuns, temători de ei înşişi şi de toate câte în jurul lor, oameni şi fapte, sunt.

Din faţă, dar şi din spate, priveşte-te şi tu pe tine. Te privesc şi eu, aşa cum şi pe mine mă priveam. Şi dacă înaintea de a rosti tu adevărurile eu le ştiu, este tocmai pentru ca tu să ştii că teama îţi este alături, că se zbate în tine, câteodată certându-te, nu doar câteodată sfătuindu-te, altădată ştiindu-se aproape de pragul casei sufletului tău, aruncând focuri asupră-ţi, întunecându-ţi privirile, rătăcindu-ţi minţile, împingându-te spre cei ce-i sunt supuşi necondiţionat, cei care au rămaşi sclavi propriei neputinţe, când ţi-i scoate în faţă, învăţându-i ce să mintă pentru a te amăgi, cuvinte ce îţi sunt pe plac, cuvinte care te fac să zăboveşti prea mult în gîndurile minţii. Să-ţi amintesc despre viitorul pe care îl ştiai, alături ţi-am venit, ştiindu-ţi de mai înainte de a fi rostită chemarea, prin el, cel ce mie mi-a fost ajutor, despre ceea ce ţie îţi este de trebuinţă ca ajutor, ştiind. Privind cerul din spatele tău, cerul din spatele meu îl văd şi mi-l amintesc, şi-mi amintesc de multele tale ştiute, doar de tine, cele care încă îţi pun piedici pasului ce-l faci, pentru a nu-ţi avea pasul următor, ca mai apoi, toţi paşii într-un îndărătnic mers să-ţi fie, într-un continuu du-te şi continuu vino, ori într-un cerc ameţitor. Privind cerul ce, dacă îţi ridici privirea înspre el, ca şi mie ţi se va arăta, stau cu tine, de veghe ţie, când ard focurile ori când gheţurile se rup de atâta apăsare ce vine asupră-le spre a veni spre tine, tocmai pentru a vorbi ca oamenii, a trăi ca oamenii, pentru a ne cunoaşte timpurile care vor ne vor veni nouă ca oameni, lăsând fără cuvinte, şi fără fapte, teama care-ţi dă târcoale, frica nedefinită ce te ademeneşte în mrejele căutării de ajutoare peste tot.

Din faţă, din spate, de departe şi de aproape, de foarte departe, rar de foarte aproape, te văd, văzându-mă, şi le văd pe cele ce au fost şi nu mai sunt, pe cele ceau murit, născute fiind din neputinţa unor învăţături nefireşti, ori din moartea neputinţelor învăţăturilor şi cunoaşterii omeneşti, din necunoaştere şi mândria ce dădea naştere unei altfel de încrederi, pe cele ce-şi merg drumul spre sfârşit, pe cele ce se zbat şi în cale, voindu-se stăpânitoare fără voie, se pun. Şi pe cele ce stau pe creştetele noastre, gata să vină şi să se-mplinească, le văd. Fiindcă nimic nu este ascuns, doar de cele ce se trimit pe ascuns nevoie avem să nu ne temem, să nu le jucăm cum vor voi, spre a nu ne fi niciodată semn de neputinţă, semn de necunoaştere, semn de bunăvoinţă şi semn de biruinţă a ceea ce nu pot fi biruitoare decât pentru cei care, vânzându-se sau pierzându-se, pierduţi şi fără împliniri sunt şi aşa, pentru totdeauna, rămân. Prin tine acum, pe mine cel de cândva, cel nepregătit de a trece prin furci caudine şi strâmtori de stânci ce se bat cap în cap, pe cel prins la strânsoare de pietrele rupte din stâncile ce n-au reuşit să-ş sfarme, îl redescopăr şi redescopăr calea. Căci dacă eu am primit să fiu ajutat, şi tu ajutorul îl poţi primi, dacă te vrei ajutată. Şi dacă eu am reuşit, şi tu vei reuşi, de-ţi vei voi reuşita, aşa cum îţi este dată să-ţi fie, uitând de teamă, de ruşinarea prin neadevăr şi de mândria cea stricătoare de viaţă şi rost, de minciuna care nu dă pe faţă toate motivele de teamă...

Sfârşit de ieri

Gata! Toate sunt acolo unde trebuie să fie, în spate, într-un trecut mărginit doar de prezentul pentru care trecutul nu mai are nici o importanţă! Gata! Întoarce-i spatele şi mergi, liberă, mai departe. Chiar şi soarele întoarce spatele zilei care a trecut, după ce doar o clipă priveşte în urmă, ca să aibă ce povesti zilelor următoare, dar nu stă să îşi pună întrebări despre iarba care s-a uscat, iarbă care nu putea să trăiască în lumina razelor sale şi s-a încrezut mai mult în întunericul nopţii! Gata! Te rog, nu te pot obliga, dar îţi spun aşa, răspicat, direct, să-ţi laşi auzit sufletul care, de atâta dor de adevăr şi de trăiri adevărate, de aşteptarea multă a paşilor împlinirii, abia îşi mai poate sta locului!

Se mai văd încă urmele paşilor tăi, şi pentru că se văd, îţi este frică să păşeşti mai departe? Dar oare de ce crezi că se văd încă atât de bine când, vezi şi tu, pe drumul pe care acum tu mergi, se văd că au mers şi alţii, se văd urmele lor şi urme ale urmelor lor, dar de multe ori te pierzi de ele, acoperite fiind de pulberea drumului pe care, vânturile timpurilor, au presărat-o, nemaifiind cuiva de folosinţă să le vadă? N-ai fost tu cea care, crezând că paşii sunt semne ale trecerii tale prin viaţă, vânturi, furtuni şi uragane, ploi şi zăpezi, viscolirea geroasă, ai lăsat să te biciuiască, doar pentru a ţine urmele acelea, ce-şi voiau moarte, într-o agonie care te-a făcut să îţi pierzi timpul, timpul pe care abia acum îl preţuieşti, timpul care acum abia de-l mai putem amândoi ţine în frâu, ca să se facă toate câte trebuiau să se facă, să faci tot ceea ce trebuia făcut, ca plecarea-ţi să nu-ţi fie motiv de întoarcere şi continuare a tot ceea ce îţi este gând şi început deja a fost?

Vrei să ajungi departe, vrei să nu amorţeşti şi să nu oboseşti de atâta neînaintare? Vrei să înţelegi ceea ce acum nu înţelegi şi te tot zbaţi să înţelegi? Cum să poţi învăţa cu mintea dacă tot tu, încă, ţi-o încarci cu cele pe care le ai în minte, doar că acum le colorezi altfel şi le dai un nume nou, le înfrumuseţezi void să îţi fie de ajutor într-o definire ce nu îşi are azi, acum, locul? Neavând loc să încapă acolo unde le-ar fi locul, acolo fiind deja pus lacătul pe uşă, se ascund ca şi trântorii fără de trebuinţă stupului iarna, prin cuiburile pregătite pentru următorul rod, şi n-ai unde să mai pui ceea ce ar trebui să pui. Te-ntrebi de ce atâta zbatere în tine noaptea, şi fierbere în tine ziua, ai, fără să te întrebi de ce auzi cum trece timpul şi îţi astupi urechile să nu auzi că bat clopotele sorocului împlinitor, retezându-i avântul cu vorbele-ţi ce caută trecutului prezent şi prezentului motiv de trecut, ca şi cum ai căuta mersul celui ce a murit şi de nimeni nu se mai lasă întâlnit?

Am văzut şi pot să văd multe urme, înspre tine vin, din spate, pentru a-ţi arăta că timpul trece, din faţă ca să nu-ţi mai rătăceşti gândurile şi să nu-ţi mai fie paşii tremurători, Şi lângă tine stau, în dreapta ta mai tot timpul, când vrei să simţi că nu eşti singură, în stânga ta când te împiedici şi întorci capul înspre acelaşi înapoi care trage de tine, prea lacom, aşa cum lacomă este orice coborâre care, arătându-ţi scara pe care poţi să cobori şi, dacă vrei, să urci, intenţionat nu-ţi spune şi câte trepte îţi lasă şansa de a avea propria voinţă şi propria hotărâre vie, şi câte trepte te fac să îţi pierzi până şi ultima speranţă. Şi sunt, dacă vrei, deja o urmă din trecut, dar sunt şi viitorul ce îţi este dat, la tot binele ce-l poţi avea, dat fiindu-ţi să-ţi fie de nu-ţi vei mai căuta, cu gândul ori cu privirea, mersul de-a îndărătelea, în contra firii tale, în contra destinului şi în contra întâmplării prin care suntem azi ca să fim şi mâine şi de-a pururea, înspre totdeauna.

Gata, deci, gata! A trecut prea mult timp, prea mult timp ai lăsat să-ţi treacă printre degete. În întunericul trecutului s-au lăsat pierduţi cei ce ţie ţi-au îngreunat zborul, nemulţumiţi de mersul lor strâmb, şi tot acolo stau fapte şi vorbe, şi cântece şi descântece care s-au întrecut unele pe altele în a-ţi cere ce ştiau că ai, de a-ţi lua când nu prea mai aveai ce să dai, de a-ţi fura, când te sărăceau de toate, de a te tâlhări chiar şi de ultima suflare. Gata! Ceasurile se grăbesc spre cea din ultimă clipă a zilei de ieri si spre cea dintâi a zilei ce va urma să dea bineţe cerului senin şi razelor de soare ce te vor căuta să-ţi facă luminos chipul, prea mult, până acum, întristat, de toate fărădelegile celor pe care încă îi mai crezi nevinovaţi şi deopotrivă neajutoraţi, pierduţi ori rătăciţi, deşi, dinspre lumină văzându-i acum, dar şi mai târziu când, limpezită, curată şi luminată, deosebind lumina strălucitoare de poleiala ce stă deasupra pâclelor, tu singură, văzând, vei înţelege că s-au vrut, cu motiv şi scop, înfrăţiţi cu răul cel mai rău, pierzător de vieţi si suflete. Gata! Te rog, nici o clipă nu mă îndemn a te obliga, să te laşi pe tine ţie şi să-ţi laşi chemarea, cea care m-a făcut să alerg dinspre prezent spre trecut, venind dinspre viitor înspre prezent, să-şi arate roadele, prin rodul vieţii, prin tine, cea născătoare a nemuririi.

Când te ţintuieşti pe crucile altora, cei prea plângăreţi de povara pe care şi-o pun singuri în spate, de crucea ta, care e pe măsura ta, şi uşoară ţi-ar fi chiar şi acum, îngreunată de cuiele de alţii bătute, nu-ţi aminteşti, nu te doare că unii încă o mai calcă în picioare spre a-i fura aurul în care ţi-a fost îmbrăcată înainte de a-ţi fi dată să o urci pe creste semeţe? Când înfierbântarea rănilor cicatrizate te prinde între limbile focurilor care ard cenuşa în care, câte o nălucă vine şi ascunde câte un cărbune aprins, ori doar aruncă pietre, iar pietrele, lovindu-se una de alta, se arate ca focuri de mai târziu, încălzitoare, mai ştii cât frig şi câtă nedorinţă de a trăi în firesc, ţi-au fost unele nopţi? Cele ce încă mai încearcă a te convinge de binele ce ţi l-ar vrea trecutul, prin fapte asemenea, te-ai mai putea lăsa pradă, acum, când le ştii neputinţa de a face binele pe care, fără crâcnire, ţi l-ar promite, aşa cum de atâtea ori ţi-au promis?

Se mai văd urmele paşilor tăi, văd tot drumul tău şi, dacă stavilă stau vânturilor ce răvăşesc trecutul şi ţi-ar arunca pulberea lor, săracă în orice înţeles, dar orbitoare şi bolnăvicioasă, tu crezi că m-aş putea înfricoşa de visele care, pentru a le crede, de urma urmei se agaţă, măsura luându-le-o, şi pasul măsurându-ţi-l, spre a-i arăta praguri prea lesne de trecut, care spre drumuri înfundate duc? Din moarte, întorcându-mă, am venit şi tot de acolo m-aş întoarce dacă ar fi să plec, ştiind că încă mai sunt căutători de comori care pradă chiar şi pe cei mai săraci, aceeaşi care pentru a-şi ascunde adevărata sărăcie, pe cei nevinovaţi i-au învinovăţit de vinovăţia lor spre cei mulţi şi, cu mărunţişuri, te-au făcut păr-taşă la neomeneştile şi necuratele fapte ale lor, de care, în vorbe, se depărtau, cu vorba, când în faţă-ţi vorbeau, dar gândul spre noaptea în care făptuiau, le era. Şi m-am întors şi rămân până la moartea-mi omenească!

S-au sfârşit toate. Lasă-le să-şi trăiască odihna, ca odihna nopţii să nu ţi-o mai fure. Lasă-le să-şi vadă de drumul lor, lasă-le în seama trecerii timpului lor, care le este leac, cea care, dacă tot îi dai câte un deget, te va ţine de vorbă până ce vor râde în hohote, spunându-ţi că tu eşti preţul cu care şi-a plătit vama, unor vameşi hrăpăreţi, la trecerea lor, pe ascuns, a hotarului dintre iad şi lume, pentru a-şi împlini rostul de amăgire a celor prea buni şi prea iertători, mult prea iertători. Suntem amândoi, părtaşi la un sfârşit al întregului ieri, trecem, împreună, împreunaţi, în plin miez de noapte, în primul miez de noapte ce ne va fi tainic duhovnic al hotărârii de a ne trezi devreme, când zorii vor căuta stinge felinarele nopţii, în prima zi a celor multe zile în care florile, ca prima dată, zi de zi vor înflori, rodnicia pământurilor îşi va purta de grijă singură, când ploaia nu se va mai coborî din ceruri mânioasă pe arsurile pietrelor golaşe, când, întâia oară, pasul tău spre înalturi cerurilor nu-l vei mai opri, necunoscând adevărul şi diferenţa infinită dintre da şi nu.

Gata! E timpul! Întoarce spatele şi mergi înainte. Urmelor le sunt eu păzitor, chiar vânturilor ce s-ar putea să se mai încumete a veni pe urmele noastre, le pot ţine eu piept. La nevoie chiar de urmele urmelor am să ţin cont. Tu mergi, mergi înainte. Nu te mai întreba de ce ieri a trebuit să se sfârşească fără să îţi dea de veste. Tu vei face ştiut, cu propria-ţi făptură, ceea ce va fi urmarea. Tu vei vesti veştile vremurilor împlinirii...

Prin cuvânt, începutul şi viitorul

Dintotdeauna, de mai înainte de a se face lumina lumină, de a deveni întunericul întuneric, de când amănuntele erau doar amănunte şi nimeni nu le ştia că pot fi detalii, de când nimic nu era, dar toate se aşteptau să fie, cuvântul îşi avea toată puterea, putea face şi putea desface, putea înălţa şi putea coborî, putea îmbogăţi ori putea sărăci fapte, trăiri ori chiar esenţialitatea existenţei a tot şi toate. Şi prin pute-rea ce o avea, mai mare decât vreodată s-ar găsi cineva care să spună sau să creadă că are năucitoare puteri, ni s-a dat să fim şi noi, cândva şi acum, rostitori de cuvinte ispititoare şi izbăvitoare.

Aproape de tine prin cuvânt ajung şi tot prin cuvinte sunt. Şi ascult tăcerea cuvintelor tale, care mi se destăinuie, care despre tine îmi povestesc, lăsându-mă să te ştiu dincolo de ceea ce laşi să se vadă şi dincolo de ceea ce, oricine s-ar încumeta să caute înţelesuri, s-ar lovi de stavila pe care adevărul ce ţi-l păstrezi ţie, ce ţi-l păstrezi ca reper al drumului, spre nemairătăcire ori clipă de pas bătut pe loc. Chiar de nu am cum să-ţi aud rostirea cuvin-telor, în tăcerea aşteptării mele, aud glasul trăirilor tale care, trecute prin focul purificării, şi prin sabia despărţirii grâului rodnic de neghina fără de folos, bună doar pentru cei ce nu pot decât după forma ce o ia mâna când strânge boabele în pumn, te redau dorinţei vieţii în forma ei simplă şi pură.

Nu avem azi, noi cei ce acum suntem, alte drumuri care să ne aducă mai aproape... deşi neştiute amintiri, uşor ascunse sub păreri şi înţelegeri, au îndreptat, deja, sensurile drumurilor noastre, spre ceea ce se va numi, cumva întâmplător, cumva dintr-o simplă zicere, a mea, de mie îmi este rândul, a ta, de va fi să fii tu cea care pasul îl faci, începutul a ceea ce doar cuvântul îl va putea cuprinde şi-i va putea înţelege toate motivele care l-au îndemnat să nu mai stea să aştepte firescul de care se vorbeşte peste tot, în faţă şi în spate, de cei care îşi ţin viaţa agăţată de vorbele pe care alţii le-au rostit, fără să se întrebe dacă nu, cumva, tocmai acele vorbe s-au spus pentru a ascunde adevărul, cel care, trăit fiind, înseamnă şi bucurie, şi înălţare, şi împlinire, şi schimbare. Prin cuvinte facem paşi spre mai aproape, prin cuvânt s-a început vremea care ne va defini şi, din nou, pe amândoi, ne vor redefini.

Amândoi, tu şi eu, suntem azi cuvânt, cuvântul care s-a zămislit pentru a zămisli clipa de adevăr în care, întâia oară la ceas de seară trăită, apoi, ca printr-un obicei, la ceasul dimineţii, în miez de noapte ori în miez de zi, va fi treaptă, şi mereu treaptă de izbăvire şi izbândire, tălmăcindu-ne sensurile încă neînţelese, ori abia de atunci începute a se arăta, ale puterii din noi, rostitoare a cuvântului dintr-odată şi împreună, nerăbător a fi răspuns şi chemare căutătoare de răspunsuri, faptă şi dorinţă în aşteptarea altor fapte. Suntem cuvânt rostit şi cuvânt înţeles ca întreg, cu toate sensurile, asemenea fulgului de nea care se ştie urcat la Ceruri şi coborât din Ceruri, pentru a lăsa cunoscută ideea splendorii frumuseţii înainte de a urca iarăşi acolo, în Cerurile în care splendoarea este totdeauna o realitate care-şi aşteaptă trăitorii, pe toţi aceia care-o vor trăi prin ei înşişi, prin bucuria măruntă, bucuria fără cuvinte mari, fără gesturi mult privite în oglinzi, fără gândul de a da bine, lăsându-i binelui toată lumina, adunată la un loc, a stelelor ce veghează nopţile lumilor şi a celor ce, în plină zi, existând, sunt mărturie judecăţilor drepte.

Marginile lumii sunt în mişcare, se mişcă lumile cu totul... Parcă îmi aduc aminte nopţile şi zilele căutărilor de cândva, parcă aş vrea să îmi spun că amintirea este doar un vis sau că n-are trecut, ci este ceva care se arată venind din trecut doar pentru a lăsa vii-torului impresia că nu e nou. Ştiu însă ce e amintirea, şi visul îl ştiu, aşa că uşor îmi e să te privesc în viitorul liber de constrângerile gândurilor că trebuie, făptuitor al datului omenesc şi al înnobilării prin urmare lumească a ceea ce este omenesc, al semnelor în calendarele ce ţin minte coborârea îngerilor între oameni, de după clipele în care oamenii, pereche, până la Ceruri se înalţă, în menirea lor de a chema şi a face drum luminos coborârii îngerilor. Peste pragul lumilor trece cuvântul meu, peste pragul lumilor trece tăcerea ta, aşteptând acel dat care să o preschimbe în a dezlega mistere şi a lega, în Ceruri, precum pe Pământ, prin întâiul cuvânt al vestirii viitorului, cel greu de crezut, greu de înţeles, greu de acceptat ca fiind chiar eternitatea.

Aud poveşti despre vieţile celor ce cu ei înşişi, înainte de a trece pragul suferinţelor ori chiar după ce s-au rostogolit pe toboganele decăderii, după ce s-au târât în căutarea razelor de lumină, au căzut la pace ca să-şi poată crede trăirea după forma umbrelor. Aud suferinţa tăcerilor şi învăţ să ştiu că vederea e asemenea privirii şi înţelesul asemenea auzului. Şi te văd, şi te înţeleg... şi din ceea ce văd şi înţeleg, aştept clipa în care te voi privi şi te voi auzi. Te ştiu din ascultarea tăcerii şi din vederea formelor gândurilor îţi ştiu şi chipul şi trupul şi zvâcnetul dezlănţuirii trăirilor. O grămadă de cuvinte, de mine cuvântate, ori de alţii rostite, nu au cum, sunt prea sărace, pentru a te modela cu înţeles deplin, dacă nu ştiu să cuprindă, pe lângă întocmai conţinutul, cântecul armoniei ce o cauţi, ce o aştepţi, ce ştii că va fi, şin viaţă, aşa cum în suflet, cu totul, pe de-a-ntregul, îţi este. Te văd în citirea cuvintelor şi văzându-te îmi regăsesc şi-mi redau mie, puterea de a crede în toate câte pot urma, şi-a crede în tine, în dorinţa pe care n-o poate stăvili nici plecarea, nici venirea, de a mă reda prin tine, mie.

Rând pe rând, cortina distanţei şi opreliştile ce îţi dau de furcă în a te lăsa pe deplin trezită la realitatea a ceea ce eşti, cele care, încercând a se înstăpâni, te ademenesc ori te forţează a dormi somn fără odihnă, într-o realitate a altora, a tuturor, cum spus este, ambiguu şi tăinuitor, plină de judecăţi şi prejudecăţi, contradictorii adeseori şi fără folos întotdeauna. Rând pe rând, ca plecând dintr-un trecut al trecuturilor, în zbor mai repede ca vântul, paşii vor merge drumul dinspre ieri niciodată, prin posibilul acum, înspre sigurul şi singurul timp care nu se va mai lăsa prins între acele ceasornicelor care l-ar măsura doar de-ar putea merge înainte şi înapoi.

Ireversibile toate sunt, oricâte reversibilităţi crede sau caută omul să creadă că există. Cauzele sunt cauze, efectele sunt efecte. Le ştie omul pe cele care îi sunt date să le ştie, dar de cele mai multe ori îşi închipuie că le ştie. Şi nici nu se lasă convins de adevărurile care au fost, sunt şi vor fi. Nu va voi niciodată să creadă că viaţa este cauza morţii şi cât nu va voi să trăiască pentru a-şi prelungi viaţa, va tot căuta să prelungească ceea ce nu se poate prelungi, fiindcă ea, prin faptele lui, singură se scurtează. În absurdul necredinţei sale, îşi mai închipuie omul că dragostea este efectul iubirii, ca să se poată împăca, în faţa altora, cu ideea că dragostea poate fi cauză a iubirii. Doar cine iubeşte ştie ce este dragostea, ştiind că amândouă au cauzele lor, diferite, dar rar, foarte rar, omului îi este dat să le aibă pe amândouă în începuturi. Din absurd s-a ajuns să se creadă că dragostea are nevoie de iubire ca început, fără a se accepta că iubirea singură se va aşeza în suflet, sub umbra necesară a dragostei, pentru a-i ierta acesteia, şi omului, păcatele de a-şi închipui că ceva din trecut se poate să fi fost ceea ce este prezentul, că prezentul e ceva ce poate fi, cu ceva, măsurat.

Acum toate sunt începute, spuse deja prin acel cuvânt care nu s-a lăsat auzit, dar gândurilor s-a destăinuit, şi a trasat conturul a ceea ce va fi formă, faptă, trăire, fără aşteptarea potrivirii, de care este convins, între plinul ce va umple golul, precum lumina nu-i lasă nici o şansă întunericului de a se mai crede atrăgător, când se ştie gol de orice strălucire, fiind deja potrivite, de cândva, din timpul alegerii celor scrise, celor ce scrise fiind, nu se tem de nici o împotrivire, ci doar stau în cuvenita aşteptare. Ţi-ai rostit gândul, cuvântul eu deja l-am scris, ţi l-am auzit de atâtea ori şi, sigur fiind de el, l-am înscris printre cuvinte, pentru a rămâne doar de tine ştiut, fiind acelaşi ce ştii că l-ai spus pentru a cuprinde în el toată trăirea de om. Este cel care va fi cauză şi motiv începutului, începutul fiind cauză şi motiv pentru toate. Şi toate sunt deja cuprinse în cuvântul nostru.