Din faţă, din spate...

Mi-e teamă spuneam, şi-am spus de mai multe ori, în timpul când învăţam cum se simte teama, în timpul când înţelesul faptelor, altfel, cunoscute, mi-era pe dos, le tălmăceam cu puţina-mi îndemânare în cunoaşteri. Iar după ce m-am învăţat cu propriile simţiri, încă nedornic de a mă avea liber, îmi spuneam doar la început, apoi spuneam, fără să mă mai ruşinez, că mi-e teamă, că mă tem... Şi uneori, din teamă, ori poate din frica de teamă, aş fi vrut să ştiu dinainte dacă am de ce mă teme. Să ştiu ce urmează, ca să ştiu ce să fac fără teamă, aş fi vrut, şi chiar am vrut. Din atâta vrut, am şi ştiut, dar faptele altă teamă mi-au dat, şi chiar dacă am făcut aşa cum am ştiut că va fi, de teamă nu m-am despăr-ţit,de frica de teamă nu am scăpat.. Şi-am crezut de-atunci că voi şti dinainte, şi-am ştiut, dar teama mereu îmi era însoţitor, şi o trăiam ca şi o normalitate. Şi am ştiut, şi am tot ştiut, până când, nemailuând în seamă teama, eram sigur de toate. O dată doar, o singură dată, îndeajuns mi s-a arătat că ceea ce ştiam nu era ceea ce era. Atunci a scos teama sabia şi m-a lăsat să-i simt adâncimea tăieturii ei, atunci mi-a spus ea, sau poate tocmai eu mi-am spus, că ştiutul nu e tot una cu adevărul, în esenţa lui.

Şi în timpul în care mi-era teamă, de frica ei, m-am întors, nu doar odată, din drum, din făptuirea faptelor, m-am oprit şi m-am uitat mult în jur şi lung în spate. Şi o trăiam în fiecare clipă, o plăteam că-mi era mereu aproape, o lăsam să îmi toarne picături fierbinţi, dar dulci, pe suflet, crezând că arsura lor e începutul vindecării pe care mi-o doream, pe care, în fel şi chip o căutam, o aşteptam. Începusem să cred că mă vindec, până când, eu, pe mine, m-am surprins că mint, că mă mint fără să-mi pese că minciunii îi făceam temenele, ea, cea care de veste dădea celei ce mă ştia în stăpânirea ei, iar ea, teama, ca şi cum prietenă de suflet îmi era, degrabă îmi aducea aminte de picăturile cu dulcegării, cele ce mi le dăduse, credeam eu, spre vindecare, fără să îmi pese că la acele dulcegării mă nărăvisem, mereu mi le doream. Şi, alinat, iar mă plecam la picioarele minciunii. Abia atunci, când m-am prins cu minciuna, am pus sare pe rană, aruncând leacurile de până atunci. Iar ea mi-a arătat cât de răzbunătoare poate să fie. Răzbunându-se pe mine, aşa cum credeam, cineva, nici nu ştiu cine, căci nici faţa nu i-am văzut-o, nici vorba nu am putut să i-o aud, ci doar gândul i l-am prins din zbor, mi-a arătat cât de rău pot fi cu mine însumi, cât de răzbunător pot fi, cât de tare mă pot pedepsi, aşa cum ele, teama şi minciuna, îşi doresc, şi obţineau, prin mine, tot ceea ce îşi doreau.

Şi-am ajuns să lupt cu mine însumi, alături fiindu-mi eu, un altul, cel care mă ajutase să-mi descopăr marele duşman, să-mi descopăr duplicitatea pe care împotrivă-mi o aveam, care stătea bine ascuns în mine, şi tot ceea ce mie îmi era de folos, şi lui îi era de folos. Atunci simţeam că cel ce mă ajuta, şi pe care nu-l puteam de mine deosebi când lupta era în toi, îmi fusese trimis, şi se arăta de oricâte ori nimeni în preajmă nu-mi era. El era cel ce, peste fierbinţeala mea şi flăcările ce le simţeam arzându-mă, apă vie turna pentru a stinge focurile mistuitoare, durerile, într-o clipă le lua, după ce ajungeau să frângă limitele, şoptindu-mi tot adevărul, necruţător, dureros, şi mă făcea să-l îndepărtez pe cel temător, de mine. Doar după ce prin ape înăbuşitoare treceam, gonindu-l, cu toate cele ce-şi lăsau urme văzute şi mirositoare, simţindu-mi uşurarea, spre înaltul Cerurilor privirea îmi ridicam, căutător. Căutam, mă căutam, căutându-l, şi îmi era drag, cu mult mai drag, şi-l doream aproape, mult mai aproape, cu tot atâta măsură cu care nu-mi era drag şi nu mi-l doream aproape, când îmi spunea despre adevăr şi, fiindcă adevărul era în faţa mea, de el pus totdeauna, durea, îngrozitor de tare durea, era ucigător. Şi-l voiam, chiar şi aşa, mereu, tom mai mereu, lângă mi-e pentru totdeauna.

Şi-n toate aceste vremuri, de dinainte de el, s-au trecut timpuri, faptele le-au stat mărturie şi mărturi au stat trecerii lui, rămânând să fie. De la el am învăţat să le las aşa cum sunt, să le las fiind mărturie a ceea ce am fost, locul din care mi-am mişcat paşii spre a deveni ceea ce sunt şi ceea ce voi deveni. Iar, dincolo de toate, dacă toate astea nu-mi erau străine, m-a învăţat să nu mă întorc cu faţa la ele, să nu le ţin în palme, să nu le mai vorbesc cu gândul la viitor, ori la prezent, avându-şi drumul lor, avându-mi eu drumul meu, altul decât al lor, aşa cum al lor este altul, nicidecum al meu.

Din faţă, din spate, din toate părţile, dar mai ales din faţă şi din spate, am învăţat să mă privesc. Tot el, nevăzutul ajutor, mi-a călăuzit paşii în a mă cunoaşte, în a mă privi, ca să văd ceea ce am de văzut şi de a cunoşte ceea ce era de cunoscut ... Când nu mi-a mai fost deloc teamă să mă privesc, când nu mi-a mai fost ruşine de ceea ce uneori vedeam, mi-a dăruit şi puterea de a avea în-credere, de a avea hotărârea şi puterea facerii şi spunerii. Şi în încrederea în mine crezând, m-am găsit cunoscător a ceea ce va fi, propria-mi încredere ştiind că nu mă voi mai teme, orice ar fi, oricum va fi ceea ce va fi să fie, şi deloc nu va putea să fie altfel. Iar el, în mine a rămas, în mare parte contopit, fiind mereu cu mine, pentru mine şi pentru cei care, prin focul temerilor vor fi fost trecători sau vor fi să treacă, pentru a-şi fi ceea ce trebuiau să fie şi încă n-au ajuns, temători de ei înşişi şi de toate câte în jurul lor, oameni şi fapte, sunt.

Din faţă, dar şi din spate, priveşte-te şi tu pe tine. Te privesc şi eu, aşa cum şi pe mine mă priveam. Şi dacă înaintea de a rosti tu adevărurile eu le ştiu, este tocmai pentru ca tu să ştii că teama îţi este alături, că se zbate în tine, câteodată certându-te, nu doar câteodată sfătuindu-te, altădată ştiindu-se aproape de pragul casei sufletului tău, aruncând focuri asupră-ţi, întunecându-ţi privirile, rătăcindu-ţi minţile, împingându-te spre cei ce-i sunt supuşi necondiţionat, cei care au rămaşi sclavi propriei neputinţe, când ţi-i scoate în faţă, învăţându-i ce să mintă pentru a te amăgi, cuvinte ce îţi sunt pe plac, cuvinte care te fac să zăboveşti prea mult în gîndurile minţii. Să-ţi amintesc despre viitorul pe care îl ştiai, alături ţi-am venit, ştiindu-ţi de mai înainte de a fi rostită chemarea, prin el, cel ce mie mi-a fost ajutor, despre ceea ce ţie îţi este de trebuinţă ca ajutor, ştiind. Privind cerul din spatele tău, cerul din spatele meu îl văd şi mi-l amintesc, şi-mi amintesc de multele tale ştiute, doar de tine, cele care încă îţi pun piedici pasului ce-l faci, pentru a nu-ţi avea pasul următor, ca mai apoi, toţi paşii într-un îndărătnic mers să-ţi fie, într-un continuu du-te şi continuu vino, ori într-un cerc ameţitor. Privind cerul ce, dacă îţi ridici privirea înspre el, ca şi mie ţi se va arăta, stau cu tine, de veghe ţie, când ard focurile ori când gheţurile se rup de atâta apăsare ce vine asupră-le spre a veni spre tine, tocmai pentru a vorbi ca oamenii, a trăi ca oamenii, pentru a ne cunoaşte timpurile care vor ne vor veni nouă ca oameni, lăsând fără cuvinte, şi fără fapte, teama care-ţi dă târcoale, frica nedefinită ce te ademeneşte în mrejele căutării de ajutoare peste tot.

Din faţă, din spate, de departe şi de aproape, de foarte departe, rar de foarte aproape, te văd, văzându-mă, şi le văd pe cele ce au fost şi nu mai sunt, pe cele ceau murit, născute fiind din neputinţa unor învăţături nefireşti, ori din moartea neputinţelor învăţăturilor şi cunoaşterii omeneşti, din necunoaştere şi mândria ce dădea naştere unei altfel de încrederi, pe cele ce-şi merg drumul spre sfârşit, pe cele ce se zbat şi în cale, voindu-se stăpânitoare fără voie, se pun. Şi pe cele ce stau pe creştetele noastre, gata să vină şi să se-mplinească, le văd. Fiindcă nimic nu este ascuns, doar de cele ce se trimit pe ascuns nevoie avem să nu ne temem, să nu le jucăm cum vor voi, spre a nu ne fi niciodată semn de neputinţă, semn de necunoaştere, semn de bunăvoinţă şi semn de biruinţă a ceea ce nu pot fi biruitoare decât pentru cei care, vânzându-se sau pierzându-se, pierduţi şi fără împliniri sunt şi aşa, pentru totdeauna, rămân. Prin tine acum, pe mine cel de cândva, cel nepregătit de a trece prin furci caudine şi strâmtori de stânci ce se bat cap în cap, pe cel prins la strânsoare de pietrele rupte din stâncile ce n-au reuşit să-ş sfarme, îl redescopăr şi redescopăr calea. Căci dacă eu am primit să fiu ajutat, şi tu ajutorul îl poţi primi, dacă te vrei ajutată. Şi dacă eu am reuşit, şi tu vei reuşi, de-ţi vei voi reuşita, aşa cum îţi este dată să-ţi fie, uitând de teamă, de ruşinarea prin neadevăr şi de mândria cea stricătoare de viaţă şi rost, de minciuna care nu dă pe faţă toate motivele de teamă...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [21]

*Sunt unii ce au ani mai puţini, dar aşteaptă pensia cu mult înaintea mea!

*Apele îngheţate nu strălucesc dacă oamenii din jurul lor nu sunt frumoşi!

*Şi munţii plâng în ger. Dar lacrimile lor îngheaţa iar primăvara, când se dezgheaţă, mulţi spun că-s torente.

*Cel mai greu îmi este să mă copiez!

*Va veni o noapte în care va trebui sa învăţaţi că orice este construit de om poate să dispară. Veţi descoperi că doar pădurile mai freamătă! Că şi izvoarele au secat acolo unde oamenii au fost răi. Învăţaţi de pe acum să căutaţi apa!

*Pietrele nu pot ucide pe cei ce-s de neclintit în mijlocul furtunii!

*Azi poate suntem departe. Mâine vom fi mai aproape cu o zi!

*Cel ce găseşte un izvor, cât de mic, poate să spună că e în stare să iubească! Sufletul apei e semn că sufletul omului trăieşte!

*Doar brazilor nu le este dor de vară. În viaţa lor ştiu prea bine ce înseamnă că cerul să-şi scurgă focul prin ei!

*Am învăţat să nu mă mint. Am învăţat să nu mint! Am învăţat cum e să stai în frig şi să nu îngheţi. E simplu: spiritul nu îţi îngheaţă dacă ţi-l poţi urca în cer. Laşi trupul să ţi se purifice în ger şi te în-torci cu multe cunoascute, la el. Gerul te curăţă de năravurile vechi. N-ai cum să mai minţi, căci minciuna nu îţi mai poate îmbu-jora obrajii!

Sfârşit de ieri

Gata! Toate sunt acolo unde trebuie să fie, în spate, într-un trecut mărginit doar de prezentul pentru care trecutul nu mai are nici o importanţă! Gata! Întoarce-i spatele şi mergi, liberă, mai departe. Chiar şi soarele întoarce spatele zilei care a trecut, după ce doar o clipă priveşte în urmă, ca să aibă ce povesti zilelor următoare, dar nu stă să îşi pună întrebări despre iarba care s-a uscat, iarbă care nu putea să trăiască în lumina razelor sale şi s-a încrezut mai mult în întunericul nopţii! Gata! Te rog, nu te pot obliga, dar îţi spun aşa, răspicat, direct, să-ţi laşi auzit sufletul care, de atâta dor de adevăr şi de trăiri adevărate, de aşteptarea multă a paşilor împlinirii, abia îşi mai poate sta locului!

Se mai văd încă urmele paşilor tăi, şi pentru că se văd, îţi este frică să păşeşti mai departe? Dar oare de ce crezi că se văd încă atât de bine când, vezi şi tu, pe drumul pe care acum tu mergi, se văd că au mers şi alţii, se văd urmele lor şi urme ale urmelor lor, dar de multe ori te pierzi de ele, acoperite fiind de pulberea drumului pe care, vânturile timpurilor, au presărat-o, nemaifiind cuiva de folosinţă să le vadă? N-ai fost tu cea care, crezând că paşii sunt semne ale trecerii tale prin viaţă, vânturi, furtuni şi uragane, ploi şi zăpezi, viscolirea geroasă, ai lăsat să te biciuiască, doar pentru a ţine urmele acelea, ce-şi voiau moarte, într-o agonie care te-a făcut să îţi pierzi timpul, timpul pe care abia acum îl preţuieşti, timpul care acum abia de-l mai putem amândoi ţine în frâu, ca să se facă toate câte trebuiau să se facă, să faci tot ceea ce trebuia făcut, ca plecarea-ţi să nu-ţi fie motiv de întoarcere şi continuare a tot ceea ce îţi este gând şi început deja a fost?

Vrei să ajungi departe, vrei să nu amorţeşti şi să nu oboseşti de atâta neînaintare? Vrei să înţelegi ceea ce acum nu înţelegi şi te tot zbaţi să înţelegi? Cum să poţi învăţa cu mintea dacă tot tu, încă, ţi-o încarci cu cele pe care le ai în minte, doar că acum le colorezi altfel şi le dai un nume nou, le înfrumuseţezi void să îţi fie de ajutor într-o definire ce nu îşi are azi, acum, locul? Neavând loc să încapă acolo unde le-ar fi locul, acolo fiind deja pus lacătul pe uşă, se ascund ca şi trântorii fără de trebuinţă stupului iarna, prin cuiburile pregătite pentru următorul rod, şi n-ai unde să mai pui ceea ce ar trebui să pui. Te-ntrebi de ce atâta zbatere în tine noaptea, şi fierbere în tine ziua, ai, fără să te întrebi de ce auzi cum trece timpul şi îţi astupi urechile să nu auzi că bat clopotele sorocului împlinitor, retezându-i avântul cu vorbele-ţi ce caută trecutului prezent şi prezentului motiv de trecut, ca şi cum ai căuta mersul celui ce a murit şi de nimeni nu se mai lasă întâlnit?

Am văzut şi pot să văd multe urme, înspre tine vin, din spate, pentru a-ţi arăta că timpul trece, din faţă ca să nu-ţi mai rătăceşti gândurile şi să nu-ţi mai fie paşii tremurători, Şi lângă tine stau, în dreapta ta mai tot timpul, când vrei să simţi că nu eşti singură, în stânga ta când te împiedici şi întorci capul înspre acelaşi înapoi care trage de tine, prea lacom, aşa cum lacomă este orice coborâre care, arătându-ţi scara pe care poţi să cobori şi, dacă vrei, să urci, intenţionat nu-ţi spune şi câte trepte îţi lasă şansa de a avea propria voinţă şi propria hotărâre vie, şi câte trepte te fac să îţi pierzi până şi ultima speranţă. Şi sunt, dacă vrei, deja o urmă din trecut, dar sunt şi viitorul ce îţi este dat, la tot binele ce-l poţi avea, dat fiindu-ţi să-ţi fie de nu-ţi vei mai căuta, cu gândul ori cu privirea, mersul de-a îndărătelea, în contra firii tale, în contra destinului şi în contra întâmplării prin care suntem azi ca să fim şi mâine şi de-a pururea, înspre totdeauna.

Gata, deci, gata! A trecut prea mult timp, prea mult timp ai lăsat să-ţi treacă printre degete. În întunericul trecutului s-au lăsat pierduţi cei ce ţie ţi-au îngreunat zborul, nemulţumiţi de mersul lor strâmb, şi tot acolo stau fapte şi vorbe, şi cântece şi descântece care s-au întrecut unele pe altele în a-ţi cere ce ştiau că ai, de a-ţi lua când nu prea mai aveai ce să dai, de a-ţi fura, când te sărăceau de toate, de a te tâlhări chiar şi de ultima suflare. Gata! Ceasurile se grăbesc spre cea din ultimă clipă a zilei de ieri si spre cea dintâi a zilei ce va urma să dea bineţe cerului senin şi razelor de soare ce te vor căuta să-ţi facă luminos chipul, prea mult, până acum, întristat, de toate fărădelegile celor pe care încă îi mai crezi nevinovaţi şi deopotrivă neajutoraţi, pierduţi ori rătăciţi, deşi, dinspre lumină văzându-i acum, dar şi mai târziu când, limpezită, curată şi luminată, deosebind lumina strălucitoare de poleiala ce stă deasupra pâclelor, tu singură, văzând, vei înţelege că s-au vrut, cu motiv şi scop, înfrăţiţi cu răul cel mai rău, pierzător de vieţi si suflete. Gata! Te rog, nici o clipă nu mă îndemn a te obliga, să te laşi pe tine ţie şi să-ţi laşi chemarea, cea care m-a făcut să alerg dinspre prezent spre trecut, venind dinspre viitor înspre prezent, să-şi arate roadele, prin rodul vieţii, prin tine, cea născătoare a nemuririi.

Când te ţintuieşti pe crucile altora, cei prea plângăreţi de povara pe care şi-o pun singuri în spate, de crucea ta, care e pe măsura ta, şi uşoară ţi-ar fi chiar şi acum, îngreunată de cuiele de alţii bătute, nu-ţi aminteşti, nu te doare că unii încă o mai calcă în picioare spre a-i fura aurul în care ţi-a fost îmbrăcată înainte de a-ţi fi dată să o urci pe creste semeţe? Când înfierbântarea rănilor cicatrizate te prinde între limbile focurilor care ard cenuşa în care, câte o nălucă vine şi ascunde câte un cărbune aprins, ori doar aruncă pietre, iar pietrele, lovindu-se una de alta, se arate ca focuri de mai târziu, încălzitoare, mai ştii cât frig şi câtă nedorinţă de a trăi în firesc, ţi-au fost unele nopţi? Cele ce încă mai încearcă a te convinge de binele ce ţi l-ar vrea trecutul, prin fapte asemenea, te-ai mai putea lăsa pradă, acum, când le ştii neputinţa de a face binele pe care, fără crâcnire, ţi l-ar promite, aşa cum de atâtea ori ţi-au promis?

Se mai văd urmele paşilor tăi, văd tot drumul tău şi, dacă stavilă stau vânturilor ce răvăşesc trecutul şi ţi-ar arunca pulberea lor, săracă în orice înţeles, dar orbitoare şi bolnăvicioasă, tu crezi că m-aş putea înfricoşa de visele care, pentru a le crede, de urma urmei se agaţă, măsura luându-le-o, şi pasul măsurându-ţi-l, spre a-i arăta praguri prea lesne de trecut, care spre drumuri înfundate duc? Din moarte, întorcându-mă, am venit şi tot de acolo m-aş întoarce dacă ar fi să plec, ştiind că încă mai sunt căutători de comori care pradă chiar şi pe cei mai săraci, aceeaşi care pentru a-şi ascunde adevărata sărăcie, pe cei nevinovaţi i-au învinovăţit de vinovăţia lor spre cei mulţi şi, cu mărunţişuri, te-au făcut păr-taşă la neomeneştile şi necuratele fapte ale lor, de care, în vorbe, se depărtau, cu vorba, când în faţă-ţi vorbeau, dar gândul spre noaptea în care făptuiau, le era. Şi m-am întors şi rămân până la moartea-mi omenească!

S-au sfârşit toate. Lasă-le să-şi trăiască odihna, ca odihna nopţii să nu ţi-o mai fure. Lasă-le să-şi vadă de drumul lor, lasă-le în seama trecerii timpului lor, care le este leac, cea care, dacă tot îi dai câte un deget, te va ţine de vorbă până ce vor râde în hohote, spunându-ţi că tu eşti preţul cu care şi-a plătit vama, unor vameşi hrăpăreţi, la trecerea lor, pe ascuns, a hotarului dintre iad şi lume, pentru a-şi împlini rostul de amăgire a celor prea buni şi prea iertători, mult prea iertători. Suntem amândoi, părtaşi la un sfârşit al întregului ieri, trecem, împreună, împreunaţi, în plin miez de noapte, în primul miez de noapte ce ne va fi tainic duhovnic al hotărârii de a ne trezi devreme, când zorii vor căuta stinge felinarele nopţii, în prima zi a celor multe zile în care florile, ca prima dată, zi de zi vor înflori, rodnicia pământurilor îşi va purta de grijă singură, când ploaia nu se va mai coborî din ceruri mânioasă pe arsurile pietrelor golaşe, când, întâia oară, pasul tău spre înalturi cerurilor nu-l vei mai opri, necunoscând adevărul şi diferenţa infinită dintre da şi nu.

Gata! E timpul! Întoarce spatele şi mergi înainte. Urmelor le sunt eu păzitor, chiar vânturilor ce s-ar putea să se mai încumete a veni pe urmele noastre, le pot ţine eu piept. La nevoie chiar de urmele urmelor am să ţin cont. Tu mergi, mergi înainte. Nu te mai întreba de ce ieri a trebuit să se sfârşească fără să îţi dea de veste. Tu vei face ştiut, cu propria-ţi făptură, ceea ce va fi urmarea. Tu vei vesti veştile vremurilor împlinirii...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [20]

*Reporturile categoriilor mari sunt indatorate celor ce au pierdut!

*Fizica este o ştiinţă exactă, cât încă este simplă. Când devine complexă nu mai place. Când mai şi trânteşte un rezultat despre ce omul consideră a fi secretul propriu, este diavolească. Atunci de ce oamenii se mai cântăresc?

*Oare dintre cei ce înşiră vorbe cu esenţă de suflet spre a atrage atenţia spre ei, ca mari păsători de alţii, au mustrări de conştiinţă că mint, ascunzându-şi firea adevarată în spatele clopoţeilor care tac imediat ce scopul a fost atins?

*Falşii profeţi sunt urmaţi de milioane de oameni spre ruina lor veşnică, deşi ei se bat cu pumnul în piept că merg spre Lumină. Ce repede neascultători şi întorsători de spate devin când nu li se recunoaşte dreptatea lor şi adevărul lor...

*Eu pot avea un sens existenţial doar atunci sensul există. Altfel este totul doar un gând. Când mă lipsesc de el înţeleg motivaţia existenţei sensului.

*Gândurile sunt bune pentru ceea ce nu trăieşte. Când omul gândeşte că lemnul pădurii e bun de foc trebuie mai întâi să-l omore şi apoi să-l pună pe foc. De nu aşteaptă să moară, nu încălzeşte.

*Sunt mulţi, mulţi ce-şi cred soarele strălucind pe cer şi se căznesc să sting felinarele altora. Doar că se vor revolta felinarele şi în loc să se stingă, vor aprinde lumea... Iar soarele lor, speriat de aşa revoltă, îşi va întoarce faţa de la ei, cei care şi-au pierdut unica şansă de a avea parte de lumină!

Deasupra şi dedesubt

Uneori, când caut să văd pentru ce, şi de ce, nu se lasă omul de neadevăr, ori adevărului beţe în roate se pun, propriul adevăr încerc să mi-l neg, încercând să cred mai mult în gândul care, spre mai departe lăsat să plece, ori prin mai aproape lăsat să se ştie liber, se face ghem, făcând, din ceea ce ştie că nu face bine, ceva care pare doar o plăsmuire şi plăsmuind poveşti pline de plăceri, cu iz înălţător, dă apă la moară vanităţii ce nu-l mai lasă pe om încăpător în propria piele, nici văzător a altceva decât vrea să vadă. Cum aproapele nu-i departe şi nici aproapele departe, aşa îi vine omului să creadă că, în vorba sa, adevărul nu stă aproape de neadevăr, fiindu-i la îndemână să le apropie sau să le depărteze, după cum îi poate fi bine sau mai puţin bine. Nici o clipă n-ar vrea să creadă că şi adevărul, şi neadevărul, unul lângă altul, unul peste altul, stau în vorbe, aşa cum stau în gândurile şi amintirile din care ies la lumină cele ce au fost, şi cele din care se conturează cele ce vor fi.

Despre adevăr toţi vorbesc şi toţi vor să afle doar adevărul. De dorul adevărului suferă şi cei care ţin calea adevărului, şi cei care doar vorbesc despre calea adevărului, şi tocmai aceştia suspină, ca să se vadă fără tăgadă dorinţa lor mare. Şi câte nu le vin în cap a face, pentru a se convinge pe ei că nimeni nu-i va contrazice...

De când aud, multe am auzit, de când înţeleg, multe am înţeles, de când văd, multe am văzut. Şi-n tot acest timp, multe s-au întâmplat. Le-am păstrat, fără să-mi fie vrerea de a le păstra, pe toate. Nu mi-a fost dat să le uit chiar şi pe acelea pe care unii chiar le-au uitat, sau cele care s-a vrut a trece în uitare, pe cele fulgerător trecătoare sau pe cele care au stat cu viaţa la masă multă vreme. Mi-au rămas, încrustate, adevărurile timpului faptelor dar şi adevărurile timpurilor de după fapte, cele spuse, ca motive şi cele nespuse, urmările, cele puse la vedere oricui şi cele ce au ieşit singure la lumină.

Însetat este drumeţul ce pe drumurile pustietăţii, sub arşiţă, bate lumea-n lung şi-n lat. Căutător de apă, oricâte ar avea de făcut şi la orice s-ar gândi, nu poate să nu fie, regăsindu-şi, prin chiar marea-i dorinţă de a-şi domoli setea, puterea de a merge şi a ajunge tot mai departe. Şi-i este loc ştiut izvorul, dar ştiută-i este şi fântâna care din mâna lui Dumnezeu s-a arătat făcută, pentru a fi asemenea izvorului care, tot din voia Lui, se dă călătorului prea ostenit, ce nu-şi are timp de a căuta o fântână care să-i poată şi pune repere drumului.

Nevăzute sunt izvoarele, şi greu de găsit pe drumurile de câmpie, uşoare, pe care oamenii, dornici mereu de uşor, merg în căutarea lor de a-şi potoli dorul de altceva şi setea firească. Cele uşor de găsit nu prea sunt de folos, fiindcă stau prea mult pe gânduri în a-şi lăsa apa să se facă, de trecători întâlnită în drumul lor, iar apa, stând prea mult degeaba, ori urcă la Ceruri, ori se strică. Izvoarele de munte, cele care trebuie mai întîi să se abţină a curge la întâmplare, au apă numai bună de potolit pentru multă vreme setea, pentru a reda viaţa celor pe cale de a se prăpădi şi a face vieţii loc liniştit de a se însufleţi în duh şi simţire. Şi-s tot mai rare şi tot mai spre înălţimi urcate, acum, când setea nu e doar ceea ce simt oamenii, ci şi ceea ce ei gândesc.

Tot mai mulţi oameni însetaţi, tot mai multă dorinţă fiind, tot mai îndepărtate, greu de ajuns la ele fiind izvoarele, fântâni au săpat, ca să fie setei domolire şi firescului motiv de linişte şi trăire. Au tot săpat, mai adânc, spre izvoarele tainice dar curate, bine păstrate de pământurile ocrotitoare, ori mai puţin adânc, pentru a se prinde apa care, mişcătoare în jos şi-n sus, în stânga sau în dreapta, printre nisipuri, adunând ce era din pământuri ori ce prin pământuri şi nisipuri se lăsa ascunsă doar cât să nu pară la îndemână. Şi-au fost cele adânci săpate, mai totdeauna, pentru setea adevărată, cele mai puţin adânci pentru a-i fi omu-lui de folosinţă, în treaba lui de-a vieţui, mai rar fiind setei de trebuinţă, doar celei mari, cea care nu căuta gustul apei.

Şi tot mai mulţi oameni sunt însetaţi, de setea ce şi-o vor, nemaibând, ci sorbind picături răzleţite... Şi fântânile, aceleaşi fiind, nemaifiind alte ape care să le umplă, unele de bună voie s-au secat, altele, crezând că pot fi apă bună pentru fiecare, două şi mai multe curgeri şi-au ales să aibă, acoperindu-se de lumina soarelui, spre a fi răcoroase, crezând că lumina le-ar putea tulbura liniştea de care însetaţii trecători, mereu pe fugă, se tot plângeau că şi-o doresc, linişte pe care nici ele nu o ştiau cum e să fie adevărată, şi nici limpezimea, mereu tulburată de coborârea în adâncuri a izvoarelor, rămase la mâna nisipurilor mişcate de arşită ori de ger.

Aleargă toţi spre fântâni făcute de alţii, izvoarele, de-s găsite tot în fântâni li se adună apa, spre a fi pentru toţi, pentru oricine. Şi se văd fântânile, şi cele care de departe se văd, spre ele cei doritori de însetare şi de potolire a setei aleargă, şi se-apropie, privindu-le în adâncul goliciunii lor. Chiar şi cele care, ascunse după colţuri stau, tot sunt cercetate, de cei ce-şi aduc aminte de setea ce-ar trebui să o aibă, spre ciutură caută, şi apa, ce-n picături, prin ea de mai rămâne, încearcă a o şti după gust. Cele care de departe se văd, curgeri multe şi-au lăsat de oameni făcute, ştiindu-se fără adâncime şi fără izvoare prea mari, dar mari adunătoare de apele de ploaie şi de resturile zăpezilor. Doar fântânile ce îşi au izvorul lor, privesc spre Cerul înalt, limpezindu-şi apa în lumina Soarelui şi liniştindu-şi dorinţele în liniştea nopţilor înstelate...

Potolirea setei, a celei mai înfiorătoare şi înăbuşitoare, o vor mai toţi, şi ciutura o coboară şi o ridică multor fântâni, dar mai mult să vadă nu vor... Câtă lumină e în strălucirea apei, acolo, în adâncul ei, de-i învălurită, ori de-i năvalnică, de-i limpede ori plină de mâl şi de vieţuitoare nevăzute din adâncuri, puţini se încumetă să vadă, doar de setea clipei păsându-le. Nu se prea caută, în vremea de azi adevărul, nu se vrea ştiut, nu se vrea să fie departe ceea ce e departe, ori, dimpotrivă, aproape ceea ce e aproape. Fântânile privite sunt doar, pentru a culege picăturile potolitoare de sete, ciuturile. Acolo, doar acolo, de-ar şti cei ce beau apa, ce-ar găsi de ar fi ciutură care se cufundă după dorinţa omului, s-ar minuna, de-ar găsi Raiul, şi n-ar mai căuta alte fântâni, sau doar izvoare cristaline ar mai căuta, ori, de-ar găsi Iadul, de sete, dar mai ales de dorinţă, s-ar lipsi. Doar că nodurile ghemurilor nu mai se caută a se desface...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [19]

*În curând bancomatele vor intra în grevă. Va fi coadă mare şi la pompe funebre!

*Legalitatea unei credinţe nu e cel mai bun exemplu de legitimitate a ei. Şi arderile pe rug au fost legale!

*Destinul neîmplinit multiplică problemele karmice. Preţul e prea mare! Dar vrem să ştim asta?

*Într-o dimineaţă de iarnă, Dumnezeu a luat mulaj după toate cele ce stau sub cerul liber. Aşa va putea reface lumea în forma actuală. Cei însufleţiţi însă trebuie să-şi aibă singuri de grijă pentru atunci când se vor începe trecerile, căci alegere este ceea ce vor să fie şi încotro vor merge!

Citiri în cărţi

De nu ar fi să fie ceea ce este, omul ar fi asemenea cărţii ce se scrie pentru a fi citită, dar altfel decât o carte pe care o scrie omul, fiind citită şi înainte de a se termina. Şi tot asemenea cărţii, se vede, uneori mai uşor, alteori mai greu, ca fiind continuarea unei alteia şi continuată fiind de o alta. Carte fiind, nu îşi poate singură recunoaşte nici motivul începutului, nici motivul de a fi o continuare, nici că nu se sfârşeşte prin ea povestea care într-o altă carte poate continua. Ba chiar se consideră, şi originală şi singulară, de nu ştie, ori nu vrea, şi alte cărţi citi... De nu ar fi ceea ce este, carte s-ar putea numi, dar fiind ceea ce este, este şi carte, şi cititor de cărţi este, şi le poate desluşi, dacă îşi are puterea, ori îşi adună puterea spre a citi ştiind că citeşte, oricum, după cum e datul omenesc, şi cartea ce este el, scrisă de către alţii.

Şi-s cărţi vechi, unele mai vechi decât îşi pot închipui cei ce le citesc, înainte de a le citi, alteori cărţi mai noi, care noutăţi despre lume nu prea aduc, diferită fiind doar scrierea, care este asemenea unei poveşti spusă de un tânăr, cu vise multe şi fapte puţine, faţă de povestea pe care o spune un altcineva, un altcineva cu fapte multe şi viese împuţinate de faptele care au fost altădată vise sau de faptele ce s-au împotrivit viselor. Dar oricum ar fi, nimic nu lipseşte, totdeauna, în orice carte, se regăsesc toate clipele ştiute ori chiar neştiute ei, văzute şi nevăzute, cele cu putinţă a fi văzute sau fără putinţa ei de a vedea, atunci când îşi rostogolea literele în cuvintele de neşters. Şi când a fost cititor de alte cărţi şi când nu avea habar că şi alte cărţi se lasă citite, şi când nu putea alte cărţi citi, după cât de mari sau mici, bogate sau sărace sunt capitolele, se poate şti. Se mai poate, tot din cartea ce se lasă citită, şti, cât de vechi sau de nou este înscrisul, nu după ordinea pe care oamenii o dau cărţilor ce le scriu în lumea vieţii şi a morţii, fiindcă sunt altfel de cărţi, cărţi care vorbesc despre lumea vieţii şi a morţii, privind-o dintr-o lume în care doar viaţa există căci moartea nu este ştiută, ci după scris, cele vechi fiind scrise în cuvinte cu multe înţelesuri, cuvinte puţine, care conţin esenţe, cele noi fiind scrise în cuvinte cu puţine înţelesuri, cuvinte bogate, care conţin lămuriri.

Sunt unele cărţi mari, volum după volum, care încep asemenea cărţilor de poveşti pentru copii, cu banalităţi şi întâmplări simple, ca mai apoi, undeva pe la mijloc, să te cuprindă teama şi bucuria, sau bucuria şi teama, despre ceea ce cândva, când cartea s-a scris, când cel ce atunci a scris în ea a trăit, a făptuit şi a năzuit, într-o formă prin care, ceea ce a fost se vede ca fiind, ceea ce este se vede a fi fost, neavând a se găsi ceva nou sub soare, nou fiind însă prin cei ce cărţilor le-au fost pergament sau cerneală. Greu să găseşti o carte, aşa mare, cu puţine diferenţe de scriere, uneori te întrebi ce-a căutat unul care barda morţii mânuia fără păsare, să mâzgălească, din fugă, înscrisuri de preţ şi cu migală făcute, până ce s-a găsit un pierde-vară să o murdărească şi să o preschimbe într-un biet petic de însemnări, simţindu-se obligată să se rescrie, cu tot atâta migală, spre a-şi regăsi strălucirea pierdută, cu voie, de cele mai multe ori.

Cele mici, par de multe ori prea puţin interesante, de multe ori sunt la îndemână şi uneori sunt pline de idei noi, de căutări ale înţelesurilor care, pentru cei ce pot trece de înfumurarea dorinţei de citire, ori de scriere, de cărţi valoroase, să fie diamantul neşlefuit din mâna bijutierului care va ajunge strălucitor, ori de aruncat să se piardă de vederea oricui, după cum acesta se pricepe şi vrea să fie veşnicie martor şi vesnicia să-l păstreze prin mereu pomenita-i lucrătură. Par doar, nu sunt deloc de lăsat la o parte, chiar doar un singur rând scris le poate scoate la lumină şi vederea tuturor.

Cărţile aşa, şi poate şi în alte multe feluri, pot fi văzute, aşa cum oamenii, asemenea, dacă nu tocmai la fel se arată. Cititorii nu-s cu nimic asemenea cu altceva, căci, în afară de cei care cercetează cărţile, ştiind şi cum s-au lăsat ele citite şi ce înţelesuri au lăsat, ştiind şi cine, şi ce, le-au citit, ştiu şi cine au mai scris câte ceva, şi cum au scris, şi ce au scris, mai presus decât oamenii, cititorii toţi, la fel şi cei ce le scriu, oameni sunt şi prin fapte, vorbe, gânduri şi trăiri omeneşti scriu şi înţeleg ceea ce scris este deja.

Ei, cititorii, sunt cei de vină, de multe ori, însă nu totdeauna, de toate cărţile ce în focuri ajung aruncate şi de toate cele ce cu greu mai vor alţi cititori să le deschidă. Şi asta pentru că, unii, mai fuduli decât toată fudulia lumii la un loc, fără să ştie să citească literele scrise strălucitor, de bună credinţă fiind luaţi, în afara ideilor sar şi scriu şi ei, pe-acolo, câte ceva, ca să se vadă că ştiu să scrie, în stil analfabet, e drept, şi să se poată mândri cu opera lor, care, după cum se poate, sau nu se poate, prin cartea astfel pângărită, spre o anume eternitate merg. Cei ce pot cu adevărat să lase ceva în urma lor, ceva de folos oamenilor şi lumii, au fost mulţi cândva, puţini sunt acum, şi chiar şi dintre aceştia, parcă mulţumiţi cu ceea ce ştiu că au lăsat să fie înainte mergător, la cimilituri, poveşti de groază ori poveşti ale nesăbuinţei scriu. Şi toţi aceştia, cei de acum mulţi, împotriva celor ce ştiu să citească şi ştiu să scrie adevăruri nepieritoare sunt, dorindu-i, într-un fel ori în oricare alt fel, din lumea lor duşi departe, spre a nu le tăia elanul de a ţine focul arderii cărţilor mereu aprins, ca, de altă scăpare n-au, cândva, să se poată pe ei înşişi lăsa focului care, cred ei, îi scapă de suferinţa pe care le-o dă amintirea rândurilor însăilate, ca o cusătură cu aţă neagră pe o pânză albă.

***

Am scris în cărţi şi am citit cărţi, multe după câte cred eu, nici nu ştiu dacă puţine sau multe, după cum alţii cred, sau după cum se spune că alţii cred, imaginându-şi fapte pe care cred ei că le-aş fi tăpit. Nu găsesc rost ideii de a compara... Am învăţat, citind, să citesc dincolo de litere, să aud foşnetul şi să înţeleg din felu-i de deschidere, amănunte care să îmi dea între-girea firească şi necesară pentru oricare carte, fie ea mică, fie ea mare, fie carte cu multe căi uitate a fi duse până la capăt, fie cu drumuri ce s-au dus până departe, acolo unde-i era departele şi capătul din care altul, urcător pe munţi, ori spre creste albe şi mereu luminate, putea continua. Am citit pe întuneric, am citit de lumină, am citit în zori de zi şi în căderi de nopţi, şi, am învăţat să deosebesc ziua însorită de ziua plină de norii ploii, am învăţat să deosebesc noaptea de o simplă furtună, am învăţat să las furtuna să vină, ca fiind singura cale, ori să dau avânt spre depărtarea de mohorârea ploilor ce, de se pornesc, nu se mai opresc.

Mai greu sau mai uşor se lasă deschisă o carte, înşelătoare fi-ind această greutate pentru cei mai mulţi, crezându-se că valoarea dată îi este tocmai de această împotrivire. Sau mai se zice că ceea ce uşor se deschide odată, mereu uşor se va deschide şi altădată, fără să se ţină seama că strânsă de încheietură, cartea nu se vrea deschisă şi, când se deschide, sare de primele rânduri, pe acolo unde toate începuturile sunt deja spuse şi nu se mai înţelege nimic. La fel şi cartea care se lasă greu deschisă, începuturile sau capitole întregi vrea să le lase ascunse, şi se împotriveşte, pentru ca cel ce vrea să ştie tot, pierzându-şi răbdarea, să accepte că, doar frunzărindu-se, cartea lasă toate înţelesurile citite, restul fiind banalităţi fără importanţă. Doar cartea ce de la începuturi se lasă deschisă, nimic nu are ce să-şi ţină pentru ea, fiind cea care s-a completat singură cu note şi explicaţii care să nu lase nimic să scape. Dar, de multe ori, am văzut cărţi care, mi s-au deschis la întâia atingere, deşi de-abia că au putut fi întredeschise de alţii, strânse cu prea multă putere, ştiind că vor fi repede închise şi cu mâzgălituri şi pete urât mirositoare se vor alege. Şi de-aceea ştiu să nu mă mai las, aproape niciodată, înşelat.

De citit, cei mai mulţi citesc, pe fugă, la vremuri nepotrivite, cărţi pe care le văd ca potrivite, doar pentru că ştiu că trebuie să citească, aşa cum şi alţii, în aceleaşi vremuri, citesc alte cărţi, care celorlalţi le sunt potrivire. Din această nepotrivire unii ajung să înveţe ceea ce n-are nici în clin, nici în mânecă, cu ceea ce ei aveau de învăţat şi se aleg cu alergătura după alte şi alte cărţi, adesea chiar ajung să pună mâna pe o carte de colorat, care-şi face sensuri după cum este culoarea aleasă, doar pentru a nu se arăta celorlalţi ca fără carte. Însă la orice examen, repetenţi sunt, chiar dacă nici în ruptul capului nu recunosc, dând vina ori pe carte, ori pe cei care l-au îndemnat a fi cititor, crezînd ei că a citi e tot una cu a se juca, mai degrabă, cu formele literelor, chiar şi cu focul, de nu le iese socoteala aşa cum şi-o fac dinainte.

Câte unii, plini de ifose, care, citind ori necitind, se dau drept adevărat tălmăcitori ai unor înţelesuri care de oricine se pot înţelege, sau, dacă nu sunt crezuţi, ori vor să fie cu totul crezuţi, răstălmăcesc propria tălmăcire, dând cărţii sensuri care o fac să se vrea citită de câţi mai mulţi, ori de nimeni atinsă, dacă se lasă convinsă de răstălmăcirile scrise în cuvinte frumoase, cuvinte de laudă, care, separat luate, au valoare dar nu dau valoare de n-au nici reazem, nici sprijin, nici motiv, ci sunt spuse doar ca să ia ochii prin scânteieri care se pot împrăştia şi se pot pierde, fără urmă. Şi-aşa se face că se găsesc unele cărţi cu mult prea multă valoare care pe ele însele se găsesc, crezându-se ca putând fi citite asemenea celor spuse de acei care le-au sucit minţile cu răstălmăcirile lor atrăgătoare în vârtejul focurilor ce le vor arde coperţile şi doar o minune le va mai fi salvare, prin cel care se va încumeta, ori milostivi, a le mai da un titlu, originalul ori altul original, de se găseşte motiv pentru a li se şterge urma.

Nici o carte care se poate citi, de greşeli nu este lipsită, aşa cum nici unul dintre cei cărora dat le este în cărţi să scrie, fără de greşeli o pot face. Unele în înţelesuri lasă totul neschimbat, altele schimbă mult prea mult ca să mai poată cineva, ceva, înţelege. Cărţile, uneori, singure, fără îndemnul cuiva, fără să le ceară ori ademenească cineva, neavând stare, sar, din locul ce-l au, în sus şi apoi cad, neavând nici cum, nici puterea, de a nu se lăsa călcate în picioare de cei ce trec, în drumurile lor, în căutarea cărţilor potrivite, cu ştiinţă sau doar din simplă obişnuinţă, murdărite fiind într-o măsură în care apa unui ocean nu-i cu putinţă să spele praful şi noroiul ce le îngălbenesc şi rup foile, mototolite şi şterse de toate înţelesurile celor ce, binevoitori chiar, nu le mai pot reda nici un fel de înţeles. Cărţi neîncepute am văzut, astfel săritoare, cărţi care abia de fuseseră începute, dar s-au plictisit de a fi doar de un cititor citite şi alţi cititori, pe nume chiar strigau şi nu se mirau că aceştia răspundeau, dar nici că pe grabă frunzăreau şi plecau, nezăbovind nici cât să se întrebe de ştiu ori nu ştiu ce carte au citit.

Am citit cărţi, am scri în cărţi, am lăsat înţelesuri, şi am priceput înţelesuri. Ştiu, citindu-le, de câte feluri sunt şi ce folos aduc celor ce le vor citi după mine, ştiind şi ele ce au adus celor care le-au citit...

***

O altă carte încep să o citesc, ultimul ei capitol încep să îl scriu. Tot ceea ce a fost până acum, acum este îndeajunsul necesar pentru a-mi desăvărşi scrierea cărţii vieţii mele, cu toate cele ce se vor şti, cândva, de cei ce vor putea şi voi, întru totul, să o ştie, să o cunoască, să o înţeleagă. Mai mult nu mai este nevoie pentru tot ceea ce am avut de făcut şi pentru ceea ce voi avea de făcut. Am citit, am scris, de acum încolo scriu şi privesc şi scrierile altora, ştiind ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ştiind că le-aş putea spune, de mă vor întreba şi când mă vor întreba, când e bine şi când e rău, de scrisul este pe măsura cărţii sau dacă , ea, cartea poate fi scrisă cu acele înţelesuri de care cel care scrie, nu se teme că, ştiute fiind, priviri şi vorbe de tot felul, grele, îşi va atrage de la mulţi privitori lipsiţi de scrupule... Şi cărţi multe mai am de scris şi de citit...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [18]

*O aripă de flutur ruptă se pierde-n vânt. De n-ar fi fost ruptă putea să producă uragane! De frică mulţi rup aripile fluturilor!

*Realitatea are forme pe care trebuie să ni le dezvăluie alţii?

*Nici un tsumami nu distruge mai repede şi mai mult decât valurile furtunii din suflet.

*Când o muscă pătrunde în stup, albinele roiesc!

*Propriile slăbiciuni fac din cel mai bun om un criminal.

Între moarte şi nemoarte

Oare ce îi este mai greu omului să înţeleagă? Oare să fie viaţa de neînţeles, sau moartea să fie? Mai greu de înţeles să fie nemurirea sau vieţuirea? Ce-i lipseşte oare spre a nu-şi mai avea neînţelegerile ce şi le ia drept scuze acelor neputinţe cărora nu le face faţă şi nu-şi găseşte curajul de a şi le recunoaşte?

Că după viaţă urmează moartea, omul ştie, după moarte nu ştie ce urmează. După cum îi este puterea de înţelegere, dorinţa de a trece dincolo de ceea ce la alţii vede, se caută a se da vieţii înţeles sau conţinut, se caută a privi moartea ca pe un firesc al continuităţii sau ca pe un firesc al suficienţei. Însă mai toţi cred în viaţa ce o trăiesc, fără să îşi asculte vorbele pe care, la mânie sau la necaz, câteodată şi la bucurie, fără a se avea gândul la adevăratul înţeles. Despre altă viaţă, următoare, despre amintiri din alte vieţi, despre vieţi care vor urma, despre fapte ce altfel vor fi făcute, fiindcă sunt începuturi care nu se pot repete, se vorbeşte, ca şi cum continuitatea ar fi o normalitate, depăşind pragul morţii, cea însuşită de mai toţi, aproape totdeauna, ca un punct de final, ireversibil.

Despre viaţa de acum se vorbeşte atât de mult, încât nu mai are nici timpul cum să facă loc altor gânduri, nicidecum altor vorbe. Nici dintre cei care ştiu, dintre cei care vor fi înţeles, ci doar cei care s-au învrednicit a li se da cunoaşterea a mai mult decât clipa trecătoare ce este numită viaţă şi dată tocmai ca şansă a urcuşului sau coborâşului, nu se prea ostenesc să privească mai departe, în orizontul pe care ori vor să-l vadă îngust, ori îl văd îngust, cu puţin mai departe decât mersul oricui a vrut să meargă pentru a se întâlni cu lumea de dincolo de linia, destul de bine conturată, a nevăzutei realităţi. Tocmai cuvintele ce altfel le mânuiesc abil, îi dau de gol, toţi şi asemenea tuturor, văzând greşeala ca şi greşeală, mai greu sau mai uşor de îndreptat, vinovăţia ca vină, chiar dacă prin greşeală la vină s-a ajuns, timpul trecut ca timp trecut cu urmările d0ar în trecut şi, pe de-a-ntregul, în prezentul care e mai greu sau mai uşor. Către altădată, către mai departe, nu merge nici măcar gândul...

Moartea, nu lipseşte din nici un gând al omului, chiar dacă nu îşi recunoaşte nimeni adevărul, şi nimeni nu s-ar recunoaşte mereu gânditor înspre ea. Că se fac lucruri sau fapte care să fie trainice până la moarte, ori că nici moartea nu poate schimba o stare de fapt, sau că doar moartea poate schimba ceva ce nu se doreşte a se schimba, se gândeşte sau chiar se spune. Moartea doar este o certitudine iar certitudinea ei dă vieţii omului, dă omului, dorinţe şi puteri pe care, abia când certitudine devine timpul tot mai scurt până la moarte, ştie, înţelege şi recunoaşte, că i-au scurtat viaţa.

De după ce omului i s-a dat moartea ca prag, cel firesc, ştiut fiind că îşi va urma gândul născocitor de încercări, şi gusturi, şi dorinţe, de împotriviri şi căutări a mai uşorului în locul a ceea ce era aşa cum trebuia să fie, morţii i-a găsit omul folosinţă în a-şi aduce sieşi toate laudele şi toate foloasele a ceea ce era, zi de zi, timp al vieţii cu toate ale sale. Fraţi încă fiind cei ce printre primii erau oameni ai lumii Pământului, cel ce nu primise ceea ce primise celălalt, voind ca nici o deosebire să nu se vadă, crezându-se nedreptăţit, o dreptate a sa căutând, o dreptate a dorinţei de laudă şi îmbucurare asemenea a ceea ce el simţea şi toţi credeau că simt, credinţa şi-o avea ca vrere, şi pentru că nu a fost aşa, a luat calea prăvălirii în abisul faptei de nefăcut. Şi-a luat dreptul de a lua ceea ce nimeni altcineva, om, nu putea să dea, şi cu trufie peste măsură, potrivnic vieţii s-a făcut. Omorând, alungând pentru totdeauna din preajmă-i, făptura semenului său, şi-a găsit o linişte care să-i satisfacă vanitatea. Dar acea linişte, a clipei, a prezentului, prin nepieritoarea amintire a făpturii, dar mai ales a amintirii faptei, i-a fost decădere şi risipă, pierdere prin el însuşi, toate faptele următoare ale vieţii, prin neliniştea regretului, neconştientizat în primele momente ale urmării, dar prezent de-a pururi.

Luându-şi, aşa cum şi l-a luat, dreptul de a pune vrerea să-şi satisfacă dorinţa, fără a căuta puterea de a înţelege şi a lăsa faptele şi urmările faptelor să fie convingătoare, pentru plăcerea şi beţia clipei, pentru a-şi auzi vorbe de laudă şi apreciere, din con-vingerea că el este mult mai important, superior, decât semenul său, că faptele sale sunt cu mult mai importante, superioare, fap-telor semenului său, convins că adevărul este, va fi şi va rămâne, aşa cum şi-l avea, pentru a avea ceea ce primise celălalt, a ales... A ales să pună absenţa semenului la loc de cinste şi, ca să fie convins că absenţa va fi o realitate, în felul lui, cu vicleşug şi forţă, a dat viaţă faptelor pricinuitoare de moarte. Şi nimic nu l-a făcut să renunţe, nici faptul că cel ce va pleca în inexistenţă îi era frate, nici amintirile copilăriei, cu bucuriile împreună trăite.

Cel ce omorât a fost, nici prin gând nu i-a trecut că omorât va fi, doar pentru că primise şi celălalt, că avea, se gândea. Nu-i era gândul la ceea ce avea, primit fiind fără să ceară, primit prin hotărârea altcuiva, care, după o judecată a lui, dreaptă pentru el şi nedreaptă pentru cel care n-a primit, de la el a dat, cu gândul de a face bine. Nici celui ce a dat, asemenea celui ce a primit, nu i-a trecut prin cap că binele lui, dat spre binele altuia, ca rău va ajunge la cel care n-a primit nici bine, dar nici rău n-a primit. Şi nici că acela, neprimind, singur va face ceva care să îi aducă şi lui un ceva, chiar dacă ceea ce şi-a găsit nu bine a însemnat, ci un rău, un mare rău.

Cel ce a murit, mort pentru ceilalţi este... aşa gândesc oamenii. Aşa gândesc oamenii care însă nu se gândesc să omoare alţi oameni sau, chiar şi cei care gândesc asta, înainte de a face fapta care, făcută fiind, nu se poate face şi invers. Atunci, abia atunci, cei făptuitori de moarte, înţeleg nemoartea celui pe care ei l-au omorât. Le e dat să înţeleagă tocmai prin amintirea pe care o poartă în ei, prin vorbele altora despre fapta lor şi, aşa, nu se mai elibera, celălalt, prin ei, trăind. Abia atunci, ei ucigaşul poate spu-ne, şi mulţi ucigaşi spun, că, pe un altul omorând, pe el, sau o mare parte din el, l-a omorât. Prin el, atât timp cât el trăieşte, cel omorât trăieşte, iar el, atât cât îi mai este dat să trăiască, nu mai este cu totul el, este mereu o umbră a celui pe care l-a omorât. Şi mai trăieşte, zi de zi, clipă de clipă, în toate gândurile sale, gândul fiind greu desprins de cel ce, plecând în moarte, înainte de vreme, şi-a lăsat gândurile nesfârşite, ca o poruncă, sau blestem, peste vremuri.

Şi aşa a fost dintotdeauna... Iar când oamenii n-au mai fost fraţi, dar încă de aveau ca fraţii, uitând omorul care pe frate, prin frate, morţii l-a dat prin gândul din minte pornit, doar pentru o vorbă, ce trebuia să fie vorba prin care s-a spus ceva ce avea cineva de spus, prin fapte şi motive asemenea, mulţi au fost omorâţi şi mulţi au murit. Şi mereu s-au găsit ori s-au scornit, motive prin care, unii, pentru a-şi arăta o măreţie închipuită, au luat altora dreptul de a trăi viaţa. Pe atunci încă nu existau legile învăţăturile care caută azi motivaţii bune pentru fapte rele, încă nu aveau oamenii şi alte idei care să le îmbete minţile, şi moartea nu se arăta atât de des, cum azi se arată, de oameni adusă altor oameni. Pe atunci şi legea era lege, omorul fiind omor, şi, pentru că se ştia că cel ce omorâse chin avea să-i fie viaţa, prin lege i se curma suferinţa cea mare, cea a zbaterii în regrete şi în urmările gândurilor ce nu ar fi putut, cu nimic şi de nimic, stăvilite...

Dacă ar fi să creadă că moartea e doar trecerea dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, aşa cum naşterea face să se vadă ceea ce nu este văzut, omul n-ar mai avea ca răspuns, ori ca şi soluţie a dorinţei sale de a fi stăpân al vieţii, moartea. Aşa ar şti că între moarte şi nemoarte stă viaţa, ca reper şi ca timp de regăsire a ceea ce a fost şi ceea ce va fi, el, prin el, prin sufletul său, necunoscător al morţii. Dacă ar sta să-şi găsească propriile adevăruri, nu s-ar lăsa rătăcit pe căile separării dintre cel ce este şi cel ce face, făcându-se executant a ceea ce i se spune. Fiindcă multe i se spune, de către cineva ori chiar de către el, cel care adună de la toţi spusele prin vorbe sau fapte şi, pentru sine, şi le face, pentru a nu-şi recunoaşte marea-i naivitate, idei proprii pentru care, un timp, s-ar lua chiar şi cu Cerurile la bătaie, dacă Ele i-ar spune că n-au nimic de-a face cu adevărul. Găsindu-şi adevărurile, nu s-ar mai da împins de la spate, asemenea celor de la începuturile omenirii, de cei ce promit doar, dar nimic nu dau, spre a căuta calea cea uşoară a avutului fără faptele care să-l facă a merita răsplata ce o vrea şi ar trăi ceea ce-i este dat, nemurirea cea adevărată, fără a căuta a prelungi viaţa lumească, uitând de cea de totdeauna, şi morţii nu s-ar da, singur, de viu.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [17]

*Vântul îngheţat face mai mult bine decât soarele dogoritor. În frig se hotărăsc sufletele încotro merg, şi când nu mai pot se opresc! Când e cald toţi uită că vine iarna pentru fiecare şi nu se gândesc la ideea că pot îngheţa!

*Spuneam cândva, într-o poezie, că numele meu va fi interzis de primării. Dar nu îmi fac azi aceleaşi iluzii. Până să ajung la primării, îmi interzic oamenii numele. Dar nu îmi interzic şi ideile pe care le folosesc fără drept de autor!

*Oricât ai încălzi un cameleon, el nu-şi schimbă culoarea. Când însă nu te uiţi la el îşi aminteşte că e cameleon!

*Oare care credinţă propăvăduieşte împotrivirea ca formă de îndumnezeire, loviturile din umbră ca formă de exprimare a credinţei în Dumnezeu, discuţiile pe la spate ca reală formă de om drept?

*Prea multe iţe nu ţes covoare trainice, mai tare se încurcă urzeala. Sforile printre sfori lunecă dacă se trage mereu de ele, dacă una rămâne slabă, le încurcă pe toate. Şi tot ce-a fost ţesut rămâne neterminat.