luni, 30 septembrie 2013

Deasupra şi dedesubt

Uneori, când caut să văd pentru ce, şi de ce, nu se lasă omul de neadevăr, ori adevărului beţe în roate se pun, propriul adevăr încerc să mi-l neg, încercând să cred mai mult în gândul care, spre mai departe lăsat să plece, ori prin mai aproape lăsat să se ştie liber, se face ghem, făcând, din ceea ce ştie că nu face bine, ceva care pare doar o plăsmuire şi plăsmuind poveşti pline de plăceri, cu iz înălţător, dă apă la moară vanităţii ce nu-l mai lasă pe om încăpător în propria piele, nici văzător a altceva decât vrea să vadă. Cum aproapele nu-i departe şi nici aproapele departe, aşa îi vine omului să creadă că, în vorba sa, adevărul nu stă aproape de neadevăr, fiindu-i la îndemână să le apropie sau să le depărteze, după cum îi poate fi bine sau mai puţin bine. Nici o clipă n-ar vrea să creadă că şi adevărul, şi neadevărul, unul lângă altul, unul peste altul, stau în vorbe, aşa cum stau în gândurile şi amintirile din care ies la lumină cele ce au fost, şi cele din care se conturează cele ce vor fi.
Despre adevăr toţi vorbesc şi toţi vor să afle doar adevărul. De dorul adevărului suferă şi cei care ţin calea adevărului, şi cei care doar vorbesc despre calea adevărului, şi tocmai aceştia suspină, ca să se vadă fără tăgadă dorinţa lor mare. Şi câte nu le vin în cap a face, pentru a se convinge pe ei că nimeni nu-i va contrazice...
De când aud, multe am auzit, de când înţeleg, multe am înţeles, de când văd, multe am văzut. Şi-n tot acest timp, multe s-au întâmplat. Le-am păstrat, fără să-mi fie vrerea de a le păstra, pe toate. Nu mi-a fost dat să le uit chiar şi pe acelea pe care unii chiar le-au uitat, sau cele care s-a vrut a trece în uitare, pe cele fulgerător trecătoare sau pe cele care au stat cu viaţa la masă multă vreme. Mi-au rămas, încrustate, adevărurile timpului faptelor dar şi adevărurile timpurilor de după fapte, cele spuse, ca motive şi cele nespuse, urmările, cele puse la vedere oricui şi cele ce au ieşit singure la lumină.
Însetat este drumeţul ce pe drumurile pustietăţii, sub arşiţă, bate lumea-n lung şi-n lat. Căutător de apă, oricâte ar avea de făcut şi la orice s-ar gândi, nu poate să nu fie, regăsindu-şi, prin chiar marea-i dorinţă de a-şi domoli setea, puterea de a merge şi a ajunge tot mai departe. Şi-i este loc ştiut izvorul, dar ştiută-i este şi fântâna care din mâna lui Dumnezeu s-a arătat făcută, pentru a fi asemenea izvorului care, tot din voia Lui, se dă călătorului prea ostenit, ce nu-şi are timp de a căuta o fântână care să-i poată şi pune repere drumului.
Nevăzute sunt izvoarele, şi greu de găsit pe drumurile de câmpie, uşoare, pe care oamenii, dornici mereu de uşor, merg în căutarea lor de a-şi potoli dorul de altceva şi setea firească. Cele uşor de găsit nu prea sunt de folos, fiindcă stau prea mult pe gânduri în a-şi lăsa apa să se facă, de trecători întâlnită în drumul lor, iar apa, stând prea mult degeaba, ori urcă la Ceruri, ori se strică. Izvoarele de munte, cele care trebuie mai întîi să se abţină a curge la întâmplare, au apă numai bună de potolit pentru multă vreme setea, pentru a reda viaţa celor pe cale de a se prăpădi şi a face vieţii loc liniştit de a se însufleţi în duh şi simţire. Şi-s tot mai rare şi tot mai spre înălţimi urcate, acum, când setea nu e doar ceea ce simt oamenii, ci şi ceea ce ei gândesc.
Tot mai mulţi oameni însetaţi, tot mai multă dorinţă fiind, tot mai îndepărtate, greu de ajuns la ele fiind izvoarele, fântâni au săpat, ca să fie setei domolire şi firescului motiv de linişte şi trăire. Au tot săpat, mai adânc, spre izvoarele tainice dar curate, bine păstrate de pământurile ocrotitoare, ori mai puţin adânc, pentru a se prinde apa care, mişcătoare în jos şi-n sus, în stânga sau în dreapta, printre nisipuri, adunând ce era din pământuri ori ce prin pământuri şi nisipuri se lăsa ascunsă doar cât să nu pară la îndemână. Şi-au fost cele adânci săpate, mai totdeauna, pentru setea adevărată, cele mai puţin adânci pentru a-i fi omu-lui de folosinţă, în treaba lui de-a vieţui, mai rar fiind setei de trebuinţă, doar celei mari, cea care nu căuta gustul apei.
Şi tot mai mulţi oameni sunt însetaţi, de setea ce şi-o vor, nemaibând, ci sorbind picături răzleţite... Şi fântânile, aceleaşi fiind, nemaifiind alte ape care să le umplă, unele de bună voie s-au secat, altele, crezând că pot fi apă bună pentru fiecare, două şi mai multe curgeri şi-au ales să aibă, acoperindu-se de lumina soarelui, spre a fi răcoroase, crezând că lumina le-ar putea tulbura liniştea de care însetaţii trecători, mereu pe fugă, se tot plângeau că şi-o doresc, linişte pe care nici ele nu o ştiau cum e să fie adevărată, şi nici limpezimea, mereu tulburată de coborârea în adâncuri a izvoarelor, rămase la mâna nisipurilor mişcate de arşită ori de ger.
Aleargă toţi spre fântâni făcute de alţii, izvoarele, de-s găsite tot în fântâni li se adună apa, spre a fi pentru toţi, pentru oricine. Şi se văd fântânile, şi cele care de departe se văd, spre ele cei doritori de însetare şi de potolire a setei aleargă, şi se-apropie, privindu-le în adâncul goliciunii lor. Chiar şi cele care, ascunse după colţuri stau, tot sunt cercetate, de cei ce-şi aduc aminte de setea ce-ar trebui să o aibă, spre ciutură caută, şi apa, ce-n picături, prin ea de mai rămâne, încearcă a o şti după gust. Cele care de departe se văd, curgeri multe şi-au lăsat de oameni făcute, ştiindu-se fără adâncime şi fără izvoare prea mari, dar mari adunătoare de apele de ploaie şi de resturile zăpezilor. Doar fântânile ce îşi au izvorul lor, privesc spre Cerul înalt, limpezindu-şi apa în lumina Soarelui şi liniştindu-şi dorinţele în liniştea nopţilor înstelate...
Potolirea setei, a celei mai înfiorătoare şi înăbuşitoare, o vor mai toţi, şi ciutura o coboară şi o ridică multor fântâni, dar mai mult să vadă nu vor... Câtă lumină e în strălucirea apei, acolo, în adâncul ei, de-i învălurită, ori de-i năvalnică, de-i limpede ori plină de mâl şi de vieţuitoare nevăzute din adâncuri, puţini se încumetă să vadă, doar de setea clipei păsându-le. Nu se prea caută, în vremea de azi adevărul, nu se vrea ştiut, nu se vrea să fie departe ceea ce e departe, ori, dimpotrivă, aproape ceea ce e aproape. Fântânile privite sunt doar, pentru a culege picăturile potolitoare de sete, ciuturile. Acolo, doar acolo, de-ar şti cei ce beau apa, ce-ar găsi de ar fi ciutură care se cufundă după dorinţa omului, s-ar minuna, de-ar găsi Raiul, şi n-ar mai căuta alte fântâni, sau doar izvoare cristaline ar mai căuta, ori, de-ar găsi Iadul, de sete, dar mai ales de dorinţă, s-ar lipsi. Doar că nodurile ghemurilor nu mai se caută a se desface...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [19]

*În curând bancomatele vor intra în grevă. Va fi coadă mare şi la pompe funebre!

*Legalitatea unei credinţe nu e cel mai bun exemplu de legitimitate a ei. Şi arderile pe rug au fost legale!

*Destinul neîmplinit multiplică problemele karmice. Preţul e prea mare! Dar vrem să ştim asta?

*Într-o dimineaţă de iarnă, Dumnezeu a luat mulaj după toate cele ce stau sub cerul liber. Aşa va putea reface lumea în forma actuală. Cei însufleţiţi însă trebuie să-şi aibă singuri de grijă pentru atunci când se vor începe trecerile, căci alegere este ceea ce vor să fie şi încotro vor merge!

duminică, 29 septembrie 2013

Citiri în cărţi

De nu ar fi să fie ceea ce este, omul ar fi asemenea cărţii ce se scrie pentru a fi citită, dar altfel decât o carte pe care o scrie omul, fiind citită şi înainte de a se termina. Şi tot asemenea cărţii, se vede, uneori mai uşor, alteori mai greu, ca fiind continuarea unei alteia şi continuată fiind de o alta. Carte fiind, nu îşi poate singură recunoaşte nici motivul începutului, nici motivul de a fi o continuare, nici că nu se sfârşeşte prin ea povestea care într-o altă carte poate continua. Ba chiar se consideră, şi originală şi singulară, de nu ştie, ori nu vrea, şi alte cărţi citi... De nu ar fi ceea ce este, carte s-ar putea numi, dar fiind ceea ce este, este şi carte, şi cititor de cărţi este, şi le poate desluşi, dacă îşi are puterea, ori îşi adună puterea spre a citi ştiind că citeşte, oricum, după cum e datul omenesc, şi cartea ce este el, scrisă de către alţii.
Şi-s cărţi vechi, unele mai vechi decât îşi pot închipui cei ce le citesc, înainte de a le citi, alteori cărţi mai noi, care noutăţi despre lume nu prea aduc, diferită fiind doar scrierea, care este asemenea unei poveşti spusă de un tânăr, cu vise multe şi fapte puţine, faţă de povestea pe care o spune un altcineva, un altcineva cu fapte multe şi viese împuţinate de faptele care au fost altădată vise sau de faptele ce s-au împotrivit viselor. Dar oricum ar fi, nimic nu lipseşte, totdeauna, în orice carte, se regăsesc toate clipele ştiute ori chiar neştiute ei, văzute şi nevăzute, cele cu putinţă a fi văzute sau fără putinţa ei de a vedea, atunci când îşi rostogolea literele în cuvintele de neşters. Şi când a fost cititor de alte cărţi şi când nu avea habar că şi alte cărţi se lasă citite, şi când nu putea alte cărţi citi, după cât de mari sau mici, bogate sau sărace sunt capitolele, se poate şti. Se mai poate, tot din cartea ce se lasă citită, şti, cât de vechi sau de nou este înscrisul, nu după ordinea pe care oamenii o dau cărţilor ce le scriu în lumea vieţii şi a morţii, fiindcă sunt altfel de cărţi, cărţi care vorbesc despre lumea vieţii şi a morţii, privind-o dintr-o lume în care doar viaţa există căci moartea nu este ştiută, ci după scris, cele vechi fiind scrise în cuvinte cu multe înţelesuri, cuvinte puţine, care conţin esenţe, cele noi fiind scrise în cuvinte cu puţine înţelesuri, cuvinte bogate, care conţin lămuriri.
Sunt unele cărţi mari, volum după volum, care încep asemenea cărţilor de poveşti pentru copii, cu banalităţi şi întâmplări simple, ca mai apoi, undeva pe la mijloc, să te cuprindă teama şi bucuria, sau bucuria şi teama, despre ceea ce cândva, când cartea s-a scris, când cel ce atunci a scris în ea a trăit, a făptuit şi a năzuit, într-o formă prin care, ceea ce a fost se vede ca fiind, ceea ce este se vede a fi fost, neavând a se găsi ceva nou sub soare, nou fiind însă prin cei ce cărţilor le-au fost pergament sau cerneală. Greu să găseşti o carte, aşa mare, cu puţine diferenţe de scriere, uneori te întrebi ce-a căutat unul care barda morţii mânuia fără păsare, să mâzgălească, din fugă, înscrisuri de preţ şi cu migală făcute, până ce s-a găsit un pierde-vară să o murdărească şi să o preschimbe într-un biet petic de însemnări, simţindu-se obligată să se rescrie, cu tot atâta migală, spre a-şi regăsi strălucirea pierdută, cu voie, de cele mai multe ori.
Cele mici, par de multe ori prea puţin interesante, de multe ori sunt la îndemână şi uneori sunt pline de idei noi, de căutări ale înţelesurilor care, pentru cei ce pot trece de înfumurarea dorinţei de citire, ori de scriere, de cărţi valoroase, să fie diamantul neşlefuit din mâna bijutierului care va ajunge strălucitor, ori de aruncat să se piardă de vederea oricui, după cum acesta se pricepe şi vrea să fie veşnicie martor şi vesnicia să-l păstreze prin mereu pomenita-i lucrătură. Par doar, nu sunt deloc de lăsat la o parte, chiar doar un singur rând scris le poate scoate la lumină şi vederea tuturor.
Cărţile aşa, şi poate şi în alte multe feluri, pot fi văzute, aşa cum oamenii, asemenea, dacă nu tocmai la fel se arată. Cititorii nu-s cu nimic asemenea cu altceva, căci, în afară de cei care cercetează cărţile, ştiind şi cum s-au lăsat ele citite şi ce înţelesuri au lăsat, ştiind şi cine, şi ce, le-au citit, ştiu şi cine au mai scris câte ceva, şi cum au scris, şi ce au scris, mai presus decât oamenii, cititorii toţi, la fel şi cei ce le scriu, oameni sunt şi prin fapte, vorbe, gânduri şi trăiri omeneşti scriu şi înţeleg ceea ce scris este deja.
Ei, cititorii, sunt cei de vină, de multe ori, însă nu totdeauna, de toate cărţile ce în focuri ajung aruncate şi de toate cele ce cu greu mai vor alţi cititori să le deschidă. Şi asta pentru că, unii, mai fuduli decât toată fudulia lumii la un loc, fără să ştie să citească literele scrise strălucitor, de bună credinţă fiind luaţi, în afara ideilor sar şi scriu şi ei, pe-acolo, câte ceva, ca să se vadă că ştiu să scrie, în stil analfabet, e drept, şi să se poată mândri cu opera lor, care, după cum se poate, sau nu se poate, prin cartea astfel pângărită, spre o anume eternitate merg. Cei ce pot cu adevărat să lase ceva în urma lor, ceva de folos oamenilor şi lumii, au fost mulţi cândva, puţini sunt acum, şi chiar şi dintre aceştia, parcă mulţumiţi cu ceea ce ştiu că au lăsat să fie înainte mergător, la cimilituri, poveşti de groază ori poveşti ale nesăbuinţei scriu. Şi toţi aceştia, cei de acum mulţi, împotriva celor ce ştiu să citească şi ştiu să scrie adevăruri nepieritoare sunt, dorindu-i, într-un fel ori în oricare alt fel, din lumea lor duşi departe, spre a nu le tăia elanul de a ţine focul arderii cărţilor mereu aprins, ca, de altă scăpare n-au, cândva, să se poată pe ei înşişi lăsa focului care, cred ei, îi scapă de suferinţa pe care le-o dă amintirea rândurilor însăilate, ca o cusătură cu aţă neagră pe o pânză albă.
***
Am scris în cărţi şi am citit cărţi, multe după câte cred eu, nici nu ştiu dacă puţine sau multe, după cum alţii cred, sau după cum se spune că alţii cred, imaginându-şi fapte pe care cred ei că le-aş fi tăpit. Nu găsesc rost ideii de a compara... Am învăţat, citind, să citesc dincolo de litere, să aud foşnetul şi să înţeleg din felu-i de deschidere, amănunte care să îmi dea între-girea firească şi necesară pentru oricare carte, fie ea mică, fie ea mare, fie carte cu multe căi uitate a fi duse până la capăt, fie cu drumuri ce s-au dus până departe, acolo unde-i era departele şi capătul din care altul, urcător pe munţi, ori spre creste albe şi mereu luminate, putea continua. Am citit pe întuneric, am citit de lumină, am citit în zori de zi şi în căderi de nopţi, şi, am învăţat să deosebesc ziua însorită de ziua plină de norii ploii, am învăţat să deosebesc noaptea de o simplă furtună, am învăţat să las furtuna să vină, ca fiind singura cale, ori să dau avânt spre depărtarea de mohorârea ploilor ce, de se pornesc, nu se mai opresc.
Mai greu sau mai uşor se lasă deschisă o carte, înşelătoare fi-ind această greutate pentru cei mai mulţi, crezându-se că valoarea dată îi este tocmai de această împotrivire. Sau mai se zice că ceea ce uşor se deschide odată, mereu uşor se va deschide şi altădată, fără să se ţină seama că strânsă de încheietură, cartea nu se vrea deschisă şi, când se deschide, sare de primele rânduri, pe acolo unde toate începuturile sunt deja spuse şi nu se mai înţelege nimic. La fel şi cartea care se lasă greu deschisă, începuturile sau capitole întregi vrea să le lase ascunse, şi se împotriveşte, pentru ca cel ce vrea să ştie tot, pierzându-şi răbdarea, să accepte că, doar frunzărindu-se, cartea lasă toate înţelesurile citite, restul fiind banalităţi fără importanţă. Doar cartea ce de la începuturi se lasă deschisă, nimic nu are ce să-şi ţină pentru ea, fiind cea care s-a completat singură cu note şi explicaţii care să nu lase nimic să scape. Dar, de multe ori, am văzut cărţi care, mi s-au deschis la întâia atingere, deşi de-abia că au putut fi întredeschise de alţii, strânse cu prea multă putere, ştiind că vor fi repede închise şi cu mâzgălituri şi pete urât mirositoare se vor alege. Şi de-aceea ştiu să nu mă mai las, aproape niciodată, înşelat.
De citit, cei mai mulţi citesc, pe fugă, la vremuri nepotrivite, cărţi pe care le văd ca potrivite, doar pentru că ştiu că trebuie să citească, aşa cum şi alţii, în aceleaşi vremuri, citesc alte cărţi, care celorlalţi le sunt potrivire. Din această nepotrivire unii ajung să înveţe ceea ce n-are nici în clin, nici în mânecă, cu ceea ce ei aveau de învăţat şi se aleg cu alergătura după alte şi alte cărţi, adesea chiar ajung să pună mâna pe o carte de colorat, care-şi face sensuri după cum este culoarea aleasă, doar pentru a nu se arăta celorlalţi ca fără carte. Însă la orice examen, repetenţi sunt, chiar dacă nici în ruptul capului nu recunosc, dând vina ori pe carte, ori pe cei care l-au îndemnat a fi cititor, crezînd ei că a citi e tot una cu a se juca, mai degrabă, cu formele literelor, chiar şi cu focul, de nu le iese socoteala aşa cum şi-o fac dinainte.
Câte unii, plini de ifose, care, citind ori necitind, se dau drept adevărat tălmăcitori ai unor înţelesuri care de oricine se pot înţelege, sau, dacă nu sunt crezuţi, ori vor să fie cu totul crezuţi, răstălmăcesc propria tălmăcire, dând cărţii sensuri care o fac să se vrea citită de câţi mai mulţi, ori de nimeni atinsă, dacă se lasă convinsă de răstălmăcirile scrise în cuvinte frumoase, cuvinte de laudă, care, separat luate, au valoare dar nu dau valoare de n-au nici reazem, nici sprijin, nici motiv, ci sunt spuse doar ca să ia ochii prin scânteieri care se pot împrăştia şi se pot pierde, fără urmă. Şi-aşa se face că se găsesc unele cărţi cu mult prea multă valoare care pe ele însele se găsesc, crezându-se ca putând fi citite asemenea celor spuse de acei care le-au sucit minţile cu răstălmăcirile lor atrăgătoare în vârtejul focurilor ce le vor arde coperţile şi doar o minune le va mai fi salvare, prin cel care se va încumeta, ori milostivi, a le mai da un titlu, originalul ori altul original, de se găseşte motiv pentru a li se şterge urma.
Nici o carte care se poate citi, de greşeli nu este lipsită, aşa cum nici unul dintre cei cărora dat le este în cărţi să scrie, fără de greşeli o pot face. Unele în înţelesuri lasă totul neschimbat, altele schimbă mult prea mult ca să mai poată cineva, ceva, înţelege. Cărţile, uneori, singure, fără îndemnul cuiva, fără să le ceară ori ademenească cineva, neavând stare, sar, din locul ce-l au, în sus şi apoi cad, neavând nici cum, nici puterea, de a nu se lăsa călcate în picioare de cei ce trec, în drumurile lor, în căutarea cărţilor potrivite, cu ştiinţă sau doar din simplă obişnuinţă, murdărite fiind într-o măsură în care apa unui ocean nu-i cu putinţă să spele praful şi noroiul ce le îngălbenesc şi rup foile, mototolite şi şterse de toate înţelesurile celor ce, binevoitori chiar, nu le mai pot reda nici un fel de înţeles. Cărţi neîncepute am văzut, astfel săritoare, cărţi care abia de fuseseră începute, dar s-au plictisit de a fi doar de un cititor citite şi alţi cititori, pe nume chiar strigau şi nu se mirau că aceştia răspundeau, dar nici că pe grabă frunzăreau şi plecau, nezăbovind nici cât să se întrebe de ştiu ori nu ştiu ce carte au citit.
Am citit cărţi, am scri în cărţi, am lăsat înţelesuri, şi am priceput înţelesuri. Ştiu, citindu-le, de câte feluri sunt şi ce folos aduc celor ce le vor citi după mine, ştiind şi ele ce au adus celor care le-au citit...
***
O altă carte încep să o citesc, ultimul ei capitol încep să îl scriu. Tot ceea ce a fost până acum, acum este îndeajunsul necesar pentru a-mi desăvărşi scrierea cărţii vieţii mele, cu toate cele ce se vor şti, cândva, de cei ce vor putea şi voi, întru totul, să o ştie, să o cunoască, să o înţeleagă. Mai mult nu mai este nevoie pentru tot ceea ce am avut de făcut şi pentru ceea ce voi avea de făcut. Am citit, am scris, de acum încolo scriu şi privesc şi scrierile altora, ştiind ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ştiind că le-aş putea spune, de mă vor întreba şi când mă vor întreba, când e bine şi când e rău, de scrisul este pe măsura cărţii sau dacă , ea, cartea poate fi scrisă cu acele înţelesuri de care cel care scrie, nu se teme că, ştiute fiind, priviri şi vorbe de tot felul, grele, îşi va atrage de la mulţi privitori lipsiţi de scrupule... Şi cărţi multe mai am de scris şi de citit...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [18]

*O aripă de flutur ruptă se pierde-n vânt. De n-ar fi fost ruptă putea să producă uragane! De frică mulţi rup aripile fluturilor!

*Realitatea are forme pe care trebuie să ni le dezvăluie alţii?

*Nici un tsumami nu distruge mai repede şi mai mult decât valurile furtunii din suflet.

*Când o muscă pătrunde în stup, albinele roiesc!

*Propriile slăbiciuni fac din cel mai bun om un criminal.

marți, 17 septembrie 2013

Între moarte şi nemoarte

Oare ce îi este mai greu omului să înţeleagă? Oare să fie viaţa de neînţeles, sau moartea să fie? Mai greu de înţeles să fie nemurirea sau vieţuirea? Ce-i lipseşte oare spre a nu-şi mai avea neînţelegerile ce şi le ia drept scuze acelor neputinţe cărora nu le face faţă şi nu-şi găseşte curajul de a şi le recunoaşte?
Că după viaţă urmează moartea, omul ştie, după moarte nu ştie ce urmează. După cum îi este puterea de înţelegere, dorinţa de a trece dincolo de ceea ce la alţii vede, se caută a se da vieţii înţeles sau conţinut, se caută a privi moartea ca pe un firesc al continuităţii sau ca pe un firesc al suficienţei. Însă mai toţi cred în viaţa ce o trăiesc, fără să îşi asculte vorbele pe care, la mânie sau la necaz, câteodată şi la bucurie, fără a se avea gândul la adevăratul înţeles. Despre altă viaţă, următoare, despre amintiri din alte vieţi, despre vieţi care vor urma, despre fapte ce altfel vor fi făcute, fiindcă sunt începuturi care nu se pot repete, se vorbeşte, ca şi cum continuitatea ar fi o normalitate, depăşind pragul morţii, cea însuşită de mai toţi, aproape totdeauna, ca un punct de final, ireversibil.
Despre viaţa de acum se vorbeşte atât de mult, încât nu mai are nici timpul cum să facă loc altor gânduri, nicidecum altor vorbe. Nici dintre cei care ştiu, dintre cei care vor fi înţeles, ci doar cei care s-au învrednicit a li se da cunoaşterea a mai mult decât clipa trecătoare ce este numită viaţă şi dată tocmai ca şansă a urcuşului sau coborâşului, nu se prea ostenesc să privească mai departe, în orizontul pe care ori vor să-l vadă îngust, ori îl văd îngust, cu puţin mai departe decât mersul oricui a vrut să meargă pentru a se întâlni cu lumea de dincolo de linia, destul de bine conturată, a nevăzutei realităţi. Tocmai cuvintele ce altfel le mânuiesc abil, îi dau de gol, toţi şi asemenea tuturor, văzând greşeala ca şi greşeală, mai greu sau mai uşor de îndreptat, vinovăţia ca vină, chiar dacă prin greşeală la vină s-a ajuns, timpul trecut ca timp trecut cu urmările d0ar în trecut şi, pe de-a-ntregul, în prezentul care e mai greu sau mai uşor. Către altădată, către mai departe, nu merge nici măcar gândul...
Moartea, nu lipseşte din nici un gând al omului, chiar dacă nu îşi recunoaşte nimeni adevărul, şi nimeni nu s-ar recunoaşte mereu gânditor înspre ea. Că se fac lucruri sau fapte care să fie trainice până la moarte, ori că nici moartea nu poate schimba o stare de fapt, sau că doar moartea poate schimba ceva ce nu se doreşte a se schimba, se gândeşte sau chiar se spune. Moartea doar este o certitudine iar certitudinea ei dă vieţii omului, dă omului, dorinţe şi puteri pe care, abia când certitudine devine timpul tot mai scurt până la moarte, ştie, înţelege şi recunoaşte, că i-au scurtat viaţa.
De după ce omului i s-a dat moartea ca prag, cel firesc, ştiut fiind că îşi va urma gândul născocitor de încercări, şi gusturi, şi dorinţe, de împotriviri şi căutări a mai uşorului în locul a ceea ce era aşa cum trebuia să fie, morţii i-a găsit omul folosinţă în a-şi aduce sieşi toate laudele şi toate foloasele a ceea ce era, zi de zi, timp al vieţii cu toate ale sale. Fraţi încă fiind cei ce printre primii erau oameni ai lumii Pământului, cel ce nu primise ceea ce primise celălalt, voind ca nici o deosebire să nu se vadă, crezându-se nedreptăţit, o dreptate a sa căutând, o dreptate a dorinţei de laudă şi îmbucurare asemenea a ceea ce el simţea şi toţi credeau că simt, credinţa şi-o avea ca vrere, şi pentru că nu a fost aşa, a luat calea prăvălirii în abisul faptei de nefăcut. Şi-a luat dreptul de a lua ceea ce nimeni altcineva, om, nu putea să dea, şi cu trufie peste măsură, potrivnic vieţii s-a făcut. Omorând, alungând pentru totdeauna din preajmă-i, făptura semenului său, şi-a găsit o linişte care să-i satisfacă vanitatea. Dar acea linişte, a clipei, a prezentului, prin nepieritoarea amintire a făpturii, dar mai ales a amintirii faptei, i-a fost decădere şi risipă, pierdere prin el însuşi, toate faptele următoare ale vieţii, prin neliniştea regretului, neconştientizat în primele momente ale urmării, dar prezent de-a pururi.
Luându-şi, aşa cum şi l-a luat, dreptul de a pune vrerea să-şi satisfacă dorinţa, fără a căuta puterea de a înţelege şi a lăsa faptele şi urmările faptelor să fie convingătoare, pentru plăcerea şi beţia clipei, pentru a-şi auzi vorbe de laudă şi apreciere, din con-vingerea că el este mult mai important, superior, decât semenul său, că faptele sale sunt cu mult mai importante, superioare, fap-telor semenului său, convins că adevărul este, va fi şi va rămâne, aşa cum şi-l avea, pentru a avea ceea ce primise celălalt, a ales... A ales să pună absenţa semenului la loc de cinste şi, ca să fie convins că absenţa va fi o realitate, în felul lui, cu vicleşug şi forţă, a dat viaţă faptelor pricinuitoare de moarte. Şi nimic nu l-a făcut să renunţe, nici faptul că cel ce va pleca în inexistenţă îi era frate, nici amintirile copilăriei, cu bucuriile împreună trăite.
Cel ce omorât a fost, nici prin gând nu i-a trecut că omorât va fi, doar pentru că primise şi celălalt, că avea, se gândea. Nu-i era gândul la ceea ce avea, primit fiind fără să ceară, primit prin hotărârea altcuiva, care, după o judecată a lui, dreaptă pentru el şi nedreaptă pentru cel care n-a primit, de la el a dat, cu gândul de a face bine. Nici celui ce a dat, asemenea celui ce a primit, nu i-a trecut prin cap că binele lui, dat spre binele altuia, ca rău va ajunge la cel care n-a primit nici bine, dar nici rău n-a primit. Şi nici că acela, neprimind, singur va face ceva care să îi aducă şi lui un ceva, chiar dacă ceea ce şi-a găsit nu bine a însemnat, ci un rău, un mare rău.
Cel ce a murit, mort pentru ceilalţi este... aşa gândesc oamenii. Aşa gândesc oamenii care însă nu se gândesc să omoare alţi oameni sau, chiar şi cei care gândesc asta, înainte de a face fapta care, făcută fiind, nu se poate face şi invers. Atunci, abia atunci, cei făptuitori de moarte, înţeleg nemoartea celui pe care ei l-au omorât. Le e dat să înţeleagă tocmai prin amintirea pe care o poartă în ei, prin vorbele altora despre fapta lor şi, aşa, nu se mai elibera, celălalt, prin ei, trăind. Abia atunci, ei ucigaşul poate spu-ne, şi mulţi ucigaşi spun, că, pe un altul omorând, pe el, sau o mare parte din el, l-a omorât. Prin el, atât timp cât el trăieşte, cel omorât trăieşte, iar el, atât cât îi mai este dat să trăiască, nu mai este cu totul el, este mereu o umbră a celui pe care l-a omorât. Şi mai trăieşte, zi de zi, clipă de clipă, în toate gândurile sale, gândul fiind greu desprins de cel ce, plecând în moarte, înainte de vreme, şi-a lăsat gândurile nesfârşite, ca o poruncă, sau blestem, peste vremuri.
Şi aşa a fost dintotdeauna... Iar când oamenii n-au mai fost fraţi, dar încă de aveau ca fraţii, uitând omorul care pe frate, prin frate, morţii l-a dat prin gândul din minte pornit, doar pentru o vorbă, ce trebuia să fie vorba prin care s-a spus ceva ce avea cineva de spus, prin fapte şi motive asemenea, mulţi au fost omorâţi şi mulţi au murit. Şi mereu s-au găsit ori s-au scornit, motive prin care, unii, pentru a-şi arăta o măreţie închipuită, au luat altora dreptul de a trăi viaţa. Pe atunci încă nu existau legile învăţăturile care caută azi motivaţii bune pentru fapte rele, încă nu aveau oamenii şi alte idei care să le îmbete minţile, şi moartea nu se arăta atât de des, cum azi se arată, de oameni adusă altor oameni. Pe atunci şi legea era lege, omorul fiind omor, şi, pentru că se ştia că cel ce omorâse chin avea să-i fie viaţa, prin lege i se curma suferinţa cea mare, cea a zbaterii în regrete şi în urmările gândurilor ce nu ar fi putut, cu nimic şi de nimic, stăvilite...
Dacă ar fi să creadă că moartea e doar trecerea dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, aşa cum naşterea face să se vadă ceea ce nu este văzut, omul n-ar mai avea ca răspuns, ori ca şi soluţie a dorinţei sale de a fi stăpân al vieţii, moartea. Aşa ar şti că între moarte şi nemoarte stă viaţa, ca reper şi ca timp de regăsire a ceea ce a fost şi ceea ce va fi, el, prin el, prin sufletul său, necunoscător al morţii. Dacă ar sta să-şi găsească propriile adevăruri, nu s-ar lăsa rătăcit pe căile separării dintre cel ce este şi cel ce face, făcându-se executant a ceea ce i se spune. Fiindcă multe i se spune, de către cineva ori chiar de către el, cel care adună de la toţi spusele prin vorbe sau fapte şi, pentru sine, şi le face, pentru a nu-şi recunoaşte marea-i naivitate, idei proprii pentru care, un timp, s-ar lua chiar şi cu Cerurile la bătaie, dacă Ele i-ar spune că n-au nimic de-a face cu adevărul. Găsindu-şi adevărurile, nu s-ar mai da împins de la spate, asemenea celor de la începuturile omenirii, de cei ce promit doar, dar nimic nu dau, spre a căuta calea cea uşoară a avutului fără faptele care să-l facă a merita răsplata ce o vrea şi ar trăi ceea ce-i este dat, nemurirea cea adevărată, fără a căuta a prelungi viaţa lumească, uitând de cea de totdeauna, şi morţii nu s-ar da, singur, de viu.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [17]

*Vântul îngheţat face mai mult bine decât soarele dogoritor. În frig se hotărăsc sufletele încotro merg, şi când nu mai pot se opresc! Când e cald toţi uită că vine iarna pentru fiecare şi nu se gândesc la ideea că pot îngheţa!

*Spuneam cândva, într-o poezie, că numele meu va fi interzis de primării. Dar nu îmi fac azi aceleaşi iluzii. Până să ajung la primării, îmi interzic oamenii numele. Dar nu îmi interzic şi ideile pe care le folosesc fără drept de autor!

*Oricât ai încălzi un cameleon, el nu-şi schimbă culoarea. Când însă nu te uiţi la el îşi aminteşte că e cameleon!

*Oare care credinţă propăvăduieşte împotrivirea ca formă de îndumnezeire, loviturile din umbră ca formă de exprimare a credinţei în Dumnezeu, discuţiile pe la spate ca reală formă de om drept?

*Prea multe iţe nu ţes covoare trainice, mai tare se încurcă urzeala. Sforile printre sfori lunecă dacă se trage mereu de ele, dacă una rămâne slabă, le încurcă pe toate. Şi tot ce-a fost ţesut rămâne neterminat.