duminică, 27 octombrie 2013

Aparenţe doar, acest acum

Mult a fost, puţin a rămas, s-a trecut trecutul, s-a arătat viitorul, între ele fiind, azi, aici, acum, timpul prezentului. S-au însenintat orizonturile înfumurate, şi soarele, faţă de altă dată nou, a risipit, fără să aştepte să i se spună, ori să i se ceară, nori de cenuşă. Era cenuşa arsurilor şi a trăirilor arse, acele vechi trăiri ce aprinseseră foc de paie strălucitor, ce doar amintirii s-a păstrat ca foc, ce, fără zăbavă, vremelnic şi fără folos ştiindu-se, în paie ude s-a ascuns, pentru a se putea stinge, neştiut şi nevăzut, când focul cel veşnic, luminător şi de folos traiului şi trăirii, printr-o străfulgerare din Cerurile înaltului venită, se va şti aprins, vestit de ploaia de stele căzute în străfundul adâncului.
Prin mine însumi, am spus, din pornirea cea dintâi a tuturor înţelesurilor care urmau să vină, şi prin mine însumi spun azi, ştiind cu toate amănuntele şi ceea ce va fi, şi ceea ce, ca întâmplări arătându-se a fi, sunt cele mai pline de înţeles amănunte ale urgiei legării de pragul caselor străine şi de-al porţilor ce doar înspre înăuntru se vor deschise, stâlp. Ca rafale, care smulg valurile din rădăcina apelor, vin cele ce se pun în calea avântului pe care ţi-l vrei readus drumului tău, pentru a nu se face ceea ce este de făcut. Prin mine însumi ţie dându-mă, în mine se loveşte cu zel... Prin mine însumi fiindu-ţi scut, printre lacrimi se trimit săgeţile care să te facă, încă odată, să-ţi ai închişi ochii, crezând în dorinţele absurdului şi în absurdul dorinţelor clipei.
Din gânduri s-au împletit parâme, din obiceiuri s-au turnat ancore, din fapte s-au croit lanţuri. Ca să nu se vadă, ca să nu se ştie, sub răstălmăcite adevăruri au fost ascunse lanţurile, sub ziduri de mucava s-au pitit ancorele ce, în miez de noapte, s-au aruncat în vadul repezilor ape, iar parâmele, puse de-a curmezişul, s-au pecetluit pe noduri cu neînţelegerea rostului vorbelor şi al legămintelor dorinţelor împinse de la spate de cei care, neputincioşi în a se împlini ori făptui, doritori de a se şti măcar privitori a ceea ce se poate, dacă se poate, ori a ceea ce nu se poate, de nu s-ar fi putut, au vrut a fi. S-au ţesut cu iţe întoarse pe dos pânze de păianjen ademenitor şi cu fir împletit s-au urzit aşternuturi pentru desfătarea odihnei lumeşti, ca să se acopere ţărâna urmei şi pământul de deasupra celor în veşnică odihnă, ca nicăieri să nu se poată pleca fără gând de întoarcere spre făgăduita, prin vorbe viaţă nezdruncinată. În altare nevăzute de ochii lumii, ursitorile s-au întors prin pomenirea numelui scris pe pragul casei şi pe stâlpul porţii, ca să fie fără spor şi fără rod pântecul, de vei paşii se depărtare, şi să îţi fie mereu înapoi, în vise arătat, drumul, împotriva firii, a rostului şi destinului, de care s-au temut şi se tem, văzându-l de străjerii Cerurilor apărat cu străşnicie.
Prin mine însumi... fiindcă piatra doar în piatră lovind, puterea îşi pierde şi chiar se crapă... Pietrelor, nu zidul în care s-a tot lovit, când cu putere tot mai mare se aruncă, poate să ţină piept, nici garduri de lemn, nici acoperitori de fier care să se mute, repede, dintr-un loc în altul, nici proptele care să-l oprească a se cutremura când pietrele ca un uragan asupra-i vin. Doar stâncă din munte adusă, din loc necunoscut, din înalţimile care au stat sub cerul senin cu soare dogoritor, din înălţimile unde a stat în gerurile ce crapă pietrele, fără să se crape, din înălţimile a căror goliciune, însingurând-o, i-a lăsat privirile către lume deschise, înaintea zidului pusă, când e să fie scut, în spatele lui când e să-l sprijine, pietrelor lustruite, luate de pe malurile apelor îngrădite de malurile ce adesea le-au acoperit cu firescul noroi, poate să le stea împotrivă şi să le dezveţe de obiceiul de a lovi la grămadă şi a se lăuda ca fiind singure învingătoare, căzute chiar în ţărâna ce degrabă le pierde. Şi doar la adăpostul stâncii zidului îi pot fi rănile loviturilor închise... Prin mine simt, resimt şi presimt loviturile, care sunt ori pietre, ori săgeţi, ori vorbe cu vicleşug de pace ticluite, când apa care să spele e lăsată în jurul zidului să curgă, ori când focul, fumegând, arată că s-a făcut vremea arderilor de tot ale nesortitelor urme ce s-au lăsat pe urme călcate cu neobrăzarea întunericului care crede că poate să îşi arate faţă luminoasă stând în spatele unei făclii ce a fost aprinsă ca să se arate că nemurirea, dată fiind, poate doar fi furată.
M-am coborât ca mâna-mi să o vezi ţie dată, pentru urcarea de tine dorită, te-ai coborât prinzându-mi mâna, prevăzând înălţimea la care, ajungând, nici umbra, nici întunericul, nici frigul, mi se vor mai avânta înspre tine, neavând puterea de a trece prin apele lim-pezite de focul prin care-ţi va fi trecerea, acel foc ce arde azi, în acest acum care este doar o aparenţă, de efemeritatea căreia mie îmi este dat să ştiu, de perenitatea căreia îţi este teamă, însă, nici sub această teamă, nu-i poţi da întreaga încredere. Înaltul timpului tău viitor, cu mâna întinsă spre tine îl caut, ca în acel mâine, care vine spre azi, pentru a-i lua locul acestui acum, în care sunt amestecate, întrebările, frământările, necugetările, necunoaşterile neştiinţele şi nepriceperile trecutului, faptele, răspunsurile, rătăcirile, neîncrederile şi aminţările prezentului, căutările, aşteptările, urmările şi împlinirile viitorului. Ca să-mi fie cunoscute motivele şi cauzele, vinovăţiile şi nevinovăţiile, greşelile şi intenţiile, privite din acest acum aparent, în felul în care se spune că e coborârea, pentru ca, prin mine însumi să înţeleg ceea ce nu este ştiut, să ştiu ceea ce nu-i spus, să cunosc ceea ce a rămas, cu vo-ie sau fără de voie, uitat, să văd dincolo de ziduri şi porţi, dincolo de părerile şi întocmai rostitele cuvinte, în tine fiind, din toată-ţi povestea să iau boabele de grâu, năpădite de neghină şi tăciune, ca mai apoi prin rodul puţinelor vânturate şi întregi boabe, în tine încolţind şi rodind, să se plămădească curatul aluat al vadului luminos pe care pâraiele cristaline ale vremurilor vor fi motiv de bucurie celor mulţi şi motiv de fericire celor puţini, foarte puţini, care aproape vor fi şi care aproape vor rămâne.
Ar mai fi rămas, dacă erau doar faptele vinovate, să se ardă nişte vreascuri de amintire, să se trăiască nişte regrete ale trăirilor şi gândurilor clipelor mai mult făcute decât înţelese. Dar tocmai pentru că nu doar acestea erau cele ce tulbură liniştea somnului şi fură puterea hotărârii de a face, pentru că nu doar cele ce s-au arătat şi s-au lăsat ştiute, cele pe care, mai mult decât ar trebui, ţi le porţi pe umeri ca pe o a doua cruce, te-ai coborât să-mi întinzi mâna pentru a urca eu, ştiind că aşa, urcând împreună, nevăzute-le se vor face văzute, cele legate se vor dezlega, cele scrise se vor şterge, cele făcute pierdute vor fi regăsite, şi cei ce-au furat se vor da de gol, şi cei ce-au privit urât se vor urâţi, însemnându-se cu semnul urâţeniei, cei ce şi-au vrut bogăţii prin pierderea şi sărăcirea altora, nemaiputând să ia, vor pierde şi vor sărăci, cei ce-au luat, nedând, se vor schimba la faţă, vicleşugul cuvintelor nu va avea pe unde scoate cămaşa şi prea-grăbiţii doritori nu vor mai avea trecere, coborându-se şi dorindu-şi doar iertarea. Tu coborându-te, ţi-ai redat dreptul de a te ierta şi de a-ţi regăsi adevărata putere de a vindeca celor de alţii făcuţi să fie bolnavi, cu totul sau pe aproape cu totul nevinovaţi, acea comoară pe care prădătoare iscusite ţi-au ştiut-o şi luat-o prin trimişii lor, cei cărora tu credeai că, dăruindu-le gânduri şi trăiri, ajutându-i şi încercând a-i ferici, pentru ei mai şi furau şi pentru acea prădătoare şi pentru acele altele dornice de pradă făceau lucrare de pierzare de suflet, cu mult mai mult să se piardă decât ei îşi aveau deja vândut ori pierdut.
Am coborât fiecare în felul nostru, la vremea cea mai potrivită, ca să urmeze urcarea cea voită şi cea dată să fie, cea pe care doar mintea noastră nu o pricepe, doar mintea noastră nu vrea să o ia, ca ştiută fiind de ceea nici noi, nici alţii, de-ar căuta să vadă, n-ar avea cum să vadă, însă ne e îndrumător tainic. Dându-ne mâna am urcat atât cât se putea urca într-un început care nu-şi lăsase prevestite semne şi nu avea nimic altfel. Împreunându-ne puterea am urcat, ca să desluşim începuturile. Apoi, când se vedea, mai puţin pe Pământ, mai mult în Lumile nevăzute, că durerea a doi face mai mult decât un bumerang ce loveşte cu tărie înzecită când se întoarce, alte şi alte fapte, nefiresc de întâmplătoare, fiind agăţate şi de rupturile peretelui de credinţă ce ne avea în apărare, dinspre noi începute a fi făcute, fiind prea curioşi fiind a şti mai mult decât trebuia să ştim, ori cu gânduri care nu voiau să creadă că şer-pii încălziţi la sân muşcă prima dată sânul şi apoi sare în iarbă pentru a muşca pe alţii, şi s-au pus de-a curmezişul drumului, spre a-i domoli mersul degrabă, piedici care să ne zdruncine din temelii încrederea în noi şi-n biruinţa noastră.
Prin mine însumi am spus, prin mine însumi, de aşa e să fie, va fi, dar va fi izbândă. A trecut ce-a fost mult, a rămas ce-a fost puţin. Încă greu pare, încă greu se simte urcuşul. Dar e urcuş şi deloc altceva, doar seninul cerului stă împrejurul semeţelor creste pe care le vei cuceri în a-cest timp, puţin, înfricoşător de scurt. Ştiu că-l vom străbate şi ştiu că vom ajunge. Ştiu că atunci, cumpănit fiind prin noi, dar nu de noi, trecutul, drumul şi viitorul, puţinătatea din care îmi porneşte acum puterea de a scruta depărtările întunericului, cea care vede ceea ce trebuia mai de mult văzut, va fi ori îmbelşugată, şi vom putea împreună, ca unul, Cerurile să le străbatem, ori, lăsându-ţi ţie ceea ce ai de trebuinţă, întregul ce-mi va rămâne, mă voi lăsa lumii ştiut ca cel care am fost. Mă vei cunoaşte tu, întru totul, şi în ceea ce nu ar fi fost timp să spun, şi în ceea ce am făcut bine ori deloc bine, şi voi coborî, cu totul, în viaţa cea nevăzută.
Cel ce azi dă cu piatra, va fi, însă, cu totul, pierdut, mai devreme decât îşi poate închipui.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [22]

*Cei care-şi doresc o casă arătoasă aici, în Cer abia dacă vor putea găsi o gazdă!

*Fii tu, femeie, aceea ce dată eşti să fii!

*Azi ursul de joacă la mine, mâine s-ar putea să te trezeşti cu el în pat... Oare atunci jocul lui va va mai fi plăcut?

*Frica şi neputinţele îl fac pe om să coboare înspre minciună, sinucidere sau crimă.

*Doar brazii bolnavi se aprind când îi loveşte fulgerul!

*Mereu îmi doresc să văd răsăritul soarelui. Apusul pot să-l văd de oricâte ori vreau!

miercuri, 9 octombrie 2013

Din faţă, din spate...

Mi-e teamă spuneam, şi-am spus de mai multe ori, în timpul când învăţam cum se simte teama, în timpul când înţelesul faptelor, altfel, cunoscute, mi-era pe dos. Iar după ce m-am învăţat cu propriile simţiri, încă nedornic de a mă avea liber, îmi spuneam doar la început, apoi spuneam, fără să mă mai ruşinez, că mi-e teamă, că mă tem... Şi uneori, din teamă, ori poate din frica de teamă, aş fi vrut să ştiu dinainte dacă am de ce mă teme. Să ştiu ce urmează, ca să ştiu ce să fac fără teamă, aş fi vrut, şi chiar am vrut. Din atâta vrut, am şi ştiut, dar faptele altă teamă mi-au dat, şi chiar dacă am făcut aşa cum am ştiut că va fi, de teamă nu m-am despărţit,de frica de teamă nu am scăpat.. Şi-am crezut de-atunci că voi şti dinainte, şi-am ştiut, dar teama mereu îmi era însoţitor, şi o trăiam ca şi o normalitate. Şi-am ştiut, şi-am tot ştiut, până când, nemailuând în seamă teama, eram sigur de toate. O dată doar, o singură dată, îndeajuns mi s-a arătat că ceea ce ştiam nu era ceea ce era. Atunci a scos teama sabia şi m-a lăsat să-i simt adâncimea tăieturii ei, atunci mi-a spus ea, sau poate tocmai eu mi-am spus, că ştiutul nu e tot una cu adevărul, în esenţa lui.
Şi în timpul în care mi-era teamă, de frica ei, m-am întors, nu doar odată, din drum, din făptuirea faptelor, m-am oprit şi m-am uitat mult în jur şi lung în spate. Şi o trăiam în fiecare clipă, o plăteam că-mi era mereu aproape, o lăsam să îmi toarne picături fierbinţi, dar dulci, pe suflet, crezând că arsura lor e începutul vindecării pe care o doream, pe care, în fel şi chip o căutam, o aşteptam. Începusem să cred că mă vindec, până când, eu, pe mine, m-am surprins că mint, că mă mint fără să-mi pese că minciunii îi făceam temenele, ea cea care de veste dădea celei ce mă ştia în stăpânirea ei, iar ea, teama, ca şi cum prietenă de suflet îmi era, degrabă îmi aducea aminte de picăturile cu dulcegării, cele ce mi le dăduse, credeam eu, spre vindecare, fără să îmi pese că la acele dulcegării mă nărăvisem. Şi, alinat, iar mă plecam la picioarele minciunii. Abia atunci, când m-am prins cu minciuna, am pus sare pe rană, aruncând leacurile de până atunci. Iar ea mi-a arătat cât de răzbunătoare poate să fie. Răzbunându-se pe mine, aşa cum credeam, cineva, nici nu ştiu cine, căci nici faţa nu i-am văzut-o, nici vorba nu am putut să i-o aud, ci doar gândul i l-am prins din zbor, mi-a arătat cât de rău pot fi cu mine însumi, cât de răzbunător pot fi, cât de tare mă pot pedepsi, aşa cum ele, teama şi minciuna, îşi doresc, şi obţineau, prin mine, ceea ce îşi doreau.
Şi-am ajuns să lupt cu mine însumi, alături fiindu-mi eu, un altul, cel care mă ajutase să-mi descopăr marele duşman, să-mi descopăr duplicitatea pe care împotrivă-mi o aveam, care stătea bine ascuns în mine, şi tot ceea ce mie îmi era de folos, şi lui îi era de folos. Atunci simţeam că cel ce mă ajuta, şi pe care nu-l puteam de mine deosebi când lupta era în toi, îmi fusese trimis, şi se arăta de oricâte ori nimeni în preajmă nu-mi era. El era cel ce, peste fierbinţeala mea şi flăcările ce le simţeam arzându-mă, apă vie turna pentru a stinge focurile mistuitoare, durerile, într-o clipă le lua, după ce ajungeau să frângă limitele, şoptindu-mi tot adevărul, necruţător, dureros, şi mă făcea să-l îndepărtez pe cel temător, de mine. Doar după ce prin ape înăbuşitoare treceam, gonindu-l, cu toate cele ce-şi lăsau urme văzute şi mirositoare, simţindu-mi uşurarea, spre înaltul Cerurilor privirea îmi ridicam, căutător. Mă căutam, căutându-l, şi îmi era drag, cu mult mai drag, şi-l doream aproape, mult mai aproape, cu tot atâta măsură cu care nu-mi era drag şi nu mi-l doream aproape, când îmi spunea despre adevăr şi, fiindcă adevărul era în faţa mea, de el pus totdeauna, durea, îngrozitor de tare durea. Şi-l voiam lângă mine pentru totdeauna.
Şi-n toate aceste vremuri, de dinainte de el, s-au trecut timpuri, faptele le-au stat mărturie şi mărturi au stat trecerii lui, rămânând să fie. De la el am învăţat să le las aşa cum sunt, să le las fiind mărturie a ceea ce am fost, locul din care mi-am mişcat paşii spre a deveni ceea ce sunt şi ceea ce voi deveni. Iar, dincolo de toate, dacă toate astea nu-mi erau străine, m-a învăţat să nu mă întorc cu faţa la ele, să nu le ţin în palme, să nu le mai vorbesc cu gândul la viitor, ori la prezent, avându-şi drumul lor, avându-mi eu drumul meu, altul decât al lor, aşa cum al lor este altul, nicidecum al meu.
Din faţă, din spate, din toate părţile, dar mai ales din faţă şi din spate, am învăţat să mă privesc. Tot el, nevăzutul ajutor, mi-a călăuzit paşii în a mă cunoaşte, în a mă privi, ca să văd ceea ce am de văzut şi de a cunoşte ceea ce era de cunoscut ... Când nu mi-a mai fost deloc teamă să mă privesc, când nu mi-a mai fost ruşine de ceea ce uneori vedeam, mi-a dăruit şi puterea de a avea încredere, de a avea hotărârea şi puterea facerii şi spunerii. Şi în încrederea în mine crezând, m-am găsit cunoscător a ceea ce va fi, propria-mi încredere ştiind că nu mă voi mai teme, orice ar fi, oricum va fi ceea ce va fi să fie. Iar el, în mine a rămas, în mare parte contopit, fiind mereu cu mine, pentru mine şi pentru cei care, prin focul temerilor vor fi fost trecători sau vor fi să treacă, pentru a-şi fi ceea ce trebuiau să fie şi încă n-au ajuns, temători de ei înşişi şi de toate câte în jurul lor, oameni şi fapte, sunt.
Din faţă, dar şi din spate, priveşte-te şi tu pe tine. Te privesc şi eu, aşa cum şi pe mine mă priveam. Şi dacă înaintea de a rosti tu adevărurile eu le ştiu, este tocmai pentru ca tu să ştii că teama îţi este alături, că se zbate în tine, câteodată certându-te, nu doar câteodată sfătuindu-te, altădată ştiindu-se aproape de pragul casei sufletului tău, aruncând focuri asupră-ţi, întunecându-ţi privirile, rătăcindu-ţi minţile, împingându-te spre cei ce-i sunt supuşi necondiţionat, cei care au rămaşi sclavi propriei neputinţe, când ţi-i scoate în faţă, învăţându-i ce să mintă pentru a te amăgi. Să-ţi amintesc despre viitorul pe care îl ştiai, alături ţi-am venit, ştiindu-ţi de mai înainte de a fi rostită chemarea, prin el, cel ce mie mi-a fost ajutor, despre ceea ce ţie îţi este de trebuinţă ca ajutor, ştiind. Privind cerul din spatele tău, cerul din spatele meu îl văd şi mi-l amintesc, şi-mi amintesc de multele tale ştiute, doar de tine, cele care încă îţi pun piedici pasului ce-l faci, pentru a nu-ţi avea pasul următor, ca mai apoi, toţi paşii într-un îndărătnic mers să-ţi fie, într-un continuu du-te şi continuu vino, ori într-un cerc ameţitor. Privind cerul ce, dacă îţi ridici privirea înspre el, ca şi mie ţi se va arăta, stau cu tine, de veghe ţie, când ard focurile ori când gheţurile se rup de atâta apăsare ce vine asupră-le spre a veni spre tine, tocmai pentru a vorbi ca oamenii, a trăi ca oamenii, pentru a ne cunoaşte timpurile care vor ne vor veni nouă ca oameni, lăsând fără cuvinte, şi fără fapte, teama care-ţi dă târcoale, frica nedefinită ce te ademeneşte în mrejele căutării de ajutoare peste tot.
Din faţă, din spate, de departe şi de aproape, te văd, văzându-mă, şi le văd pe cele ce au fost şi nu mai sunt, pe cele ceau murit, născute fiind din neputinţa unor învăţături nefireşti, ori din moartea neputinţelor învăţăturilor şi cunoaşterii omeneşti, din necunoaştere şi mândria ce dădea naştere unei altfel de încrederi, pe cele ce-şi merg drumul spre sfârşit, pe cele ce se zbat şi în cale, voindu-se stăpânitoare fără voie, se pun. Şi pe cele ce stau pe creştetele noastre, gata să vină şi să se-mplinească, le văd. Fiindcă nimic nu este ascuns, doar de cele ce se trimit pe ascuns nevoie avem să nu ne temem, să nu le jucăm cum vor voi, spre a nu ne fi niciodată semn de neputinţă, semn de necunoaştere, semn de bunăvoinţă şi semn de biruinţă a ceea ce nu pot fi biruitoare decât pentru cei care, vânzându-se sau pierzându-se, pierduţi şi fără împliniri sunt şi aşa, pentru totdeauna, rămân. Prin tine acum, pe mine cel de cândva, cel nepregătit de a trece prin furci caudine şi strâmtori de stânci ce se bat cap în cap, pe cel prins la strânsoare de pietrele rupte din stâncile ce n-au reuşit să-ş sfarme, îl redescopăr şi redescopăr calea. Căci dacă eu am primit să fiu ajutat, şi tu ajutorul îl poţi primi, dacă te vrei ajutată. Şi dacă eu am reuşit, şi tu vei reuşi, de-ţi vei voi reuşita, aşa cum îţi este dată să-ţi fie, uitând de teamă, de ruşinarea prin neadevăr şi de mândria cea stricătoare de viaţă şi rost, de minciuna care nu dă pe faţă toate motivele de teamă...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [21]

*Sunt unii ce au ani mai puţini, dar aşteaptă pensia cu mult înaintea mea!

*Apele îngheţate nu strălucesc dacă oamenii din jurul lor nu sunt frumoşi!

*Şi munţii plâng în ger. Dar lacrimile lor îngheaţa iar primăvara, când se dezgheaţă, mulţi spun că-s torente.

*Cel mai greu îmi este să mă copiez!

*Va veni o noapte în care va trebui sa învăţaţi că orice este construit de om poate să dispară. Veţi descoperi că doar pădurile mai freamătă! Că şi izvoarele au secat acolo unde oamenii au fost răi. Învăţaţi de pe acum să căutaţi apa!

*Pietrele nu pot ucide pe cei ce-s de neclintit în mijlocul furtunii!

*Azi poate suntem departe. Mâine vom fi mai aproape cu o zi!

*Cel ce găseşte un izvor, cât de mic, poate să spună că e în stare să iubească! Sufletul apei e semn că sufletul omului trăieşte!

*Doar brazilor nu le este dor de vară. În viaţa lor ştiu prea bine ce înseamnă că cerul să-şi scurgă focul prin ei!

*Am învăţat să nu mă mint. Am învăţat să nu mint! Am învăţat cum e să stai în frig şi să nu îngheţi. E simplu: spiritul nu îţi îngheaţă dacă ţi-l poţi urca în cer. Laşi trupul să ţi se purifice în ger şi te întorci cu multe cunoascute, la el. Gerul te curăţă de năravurile vechi. N-ai cum să mai minţi, căci minciuna nu îţi mai poate îmbujora obrajii!

marți, 8 octombrie 2013

Deasupra şi dedesubt

Uneori, când caut să văd pentru ce şi de ce nu se lasă omul de neadevăr, ori adevărului beţe în roate se pun, propriul adevăr încerc să-l neg, încecând să cred mai mult în gândul care, spre mai departe lăsat să plece, ori spre mai aproape, se face ghem, făcând, din ceea ce ştie că nu face bine, ceva care pare doar o plăsmuire şi plăsmuind poveşti pline de plăceri, cu iz înălţător, dă apă la moară vanităţii ce nu-l mai lasă pe om încăpător în propria piele, nici văzător a altceva decât vrea să vadă. Cum aproapele nu-i departe şi nici aproapele departe, aşa îi vine omului să creadă că, în vorba sa, adevărul nu stă aproape de neadevăr, fiindu-i la îndemână să le apropie sau să le depărteze, după cum îi poate fi bine sau mai puţin bine. Nici o clipă n-ar vrea să creadă că şi adevărul, şi neadevărul, unul lângă altul, unul peste altul, stau în vorbe, aşa cum stau în gândurile şi amintirile din care ies la lumină cele ce au fost, şi cele din care se conturează cele ce vor fi.
Despre adevăr toţi vorbesc şi toţi vor să afle doar adevărul. De dorul adevărului suferă şi cei care ţin calea adevărului, şi cei care doar vorbesc despre calea adevărului, şi tocmai aceştia suspină, ca să se vadă fără tăgadă dorinţa lor mare. Şi câte nu le vin în cap a face, pentru a se convinge pe ei că nimeni nu-i va contrazice...
De când aud, multe am auzit, de când înţeleg, multe am înţeles, de când văd, multe am văzut. Şi-n tot acest timp, multe s-au întâmplat. Le-am păstrat, fără să-mi fie vrerea de a le păstra, pe toate. Nu mi-a fost dat să le uit chiar şi pe acelea pe care unii chiar le-au uitat, sau cele care s-a vrut a trece în uitare, pe cele fulgerător trecătoare sau pe cele care au stat cu viaţa la masă multă vreme. Mi-au rămas, încrustate, adevărurile timpului faptelor dar şi adevărurile timpurilor de după fapte, cele spuse, ca motive şi cele nespuse, urmările, cele puse la vedere oricui şi cele ce au ieşit singure la lumină.
Însetat este drumeţul ce pe drumurile pustietăţii, sub arşiţă, bate lumea-n lung şi-n lat. Căutător de apă, oricâte ar avea de făcut şi la orice s-ar gândi, nu poate să nu fie, regăsindu-şi, prin chiar marea-i dorinţă de a-şi domoli setea, puterea de a merge şi a ajunge tot mai departe. Şi-i este loc ştiut izvorul, dar ştiută-i este şi fântâna care din mâna lui Dumnezeu s-a arătat făcută, pentru a fi asemenea izvorului care, tot din voia Lui, se dă călătorului prea ostenit, ce nu-şi are timp de a căuta o fântână care să-i poată şi pune repere drumului.
Nevăzute sunt izvoarele, şi greu de găsit pe drumurile de câmpie, uşoare, pe care oamenii, dornici mereu de uşor, merg în căutarea lor de a-şi potoli dorul de altceva şi setea firească. Cele uşor de găsit nu prea sunt de folos, fiindcă stau prea mult pe gânduri în a-şi lăsa apa să se facă, de trecători întâlnită în drumul lor, iar apa, stând prea mult degeaba, ori urcă la Ceruri, ori se strică. Izvoarele de munte, cele care trebuie mai întîi să se abţină a curge la întâmplare, au apă numai bună de potolit pentru multă vreme setea, pentru a reda viaţa celor pe cale de a se prăpădi şi a face vieţii loc liniştit de a se însufleţi în duh şi simţire. Şi-s tot mai rare şi tot mai spre înălţimi urcate, acum, când setea nu e doar ceea ce simt oamenii, ci şi ceea ce ei gândesc.
Tot mai mulţi oameni însetaţi, tot mai multă dorinţă fiind, tot mai îndepărtate, greu de ajuns la ele fiind izvoarele, fântâni au săpat, ca să fie setei domolire şi firescului motiv de linişte şi trăire. Şi s-au săpat, mai adânc, spre izvoarele tainice dar curate, bine păstrate de pământurile ocrotitoare, ori mai puţin adânc, pentru a se prinde apa care, mişcătoare în jos şi-n sus, în stânga sau în dreapta, printre nisipuri, adunând ce era din pământuri ori ce prin pământuri şi nisipuri se lăsa ascunsă doar cât să nu pară la îndemână. Şi-au fost cele adânci săpate, mai totdeauna, pentru setea adevărată, cele mai puţin adânci pentru a-i fi omului de folosinţă, în treaba lui de-a vieţui, mai rar fiind setei de trebuinţă, doar celei mari, cea care nu căuta gustul apei.
Şi tot mai mulţi oameni sunt însetaţi, de setea ce şi-o vor, nemaibând, ci sorbind picături răzleţite... Şi fântânile, aceleaşi fiind, nemaifiind alte ape care să le umplă, unele de bună voie s-au secat, altele, crezând că pot fi apă bună pentru fiecare, două şi mai multe curgeri şi-au ales să aibă, acoperindu-se de lumina soarelui, spre a fi răcoroase, crezând că lumina le-ar putea tulbura liniştea de care însetaţii trecători, mereu pe fugă, se tot plângeau că şi-o doresc, linişte pe care nici ele nu o ştiau cum e să fie adevărată, şi nici limpezimea, mereu tulburată de coborârea în adâncuri a izvoarelor, rămase la mâna nisipurilor mişcate de arşită ori de ger.
Aleargă toţi spre fântâni făcute de alţii, izvoarele, de-s găsite tot în fântâni li se adună apa, spre a fi pentru toţi, pentru oricine. Şi se văd fântânile, şi cele care de departe se văd, spre ele cei doritori de însetare şi de potolire a setei aleargă, şi se-apropie, privindu-le în adâncul goliciunii lor. Chiar şi cele care, ascunse după colţuri stau, tot sunt cercetate, de cei ce-şi aduc aminte de setea ce-ar trebui să o aibă, spre ciutură caută, şi apa, ce-n picături, prin ea de mai rămâne, încearcă a o şti după gust. Cele care de departe se văd, curgeri multe şi-au lăsat de oameni făcute, ştiindu-se fără adâncime şi fără izvoare prea mari, dar mari adunătoare de apele de ploaie şi de resturile zăpezilor. Doar fântânile ce-şi au izvorul lor, privesc spre Cerul înalt, limpezindu-şi apa în lumina Soarelui şi liniştindu-şi dorinţele în liniştea nopţilor înstelate...
Potolirea setei, a celei mai înfiorătoare şi înăbuşitoare, o vor mai toţi, şi ciutura o coboară şi o ridică multor fântâni, dar mai mult să vadă nu vor... Câtă lumină e în strălucirea apei, acolo, în adâncul ei, de-i învălurită, ori de-i năvalnică, de-i limpede ori plină de mâl şi de vieţuitoare nevăzute din adâncuri, puţini se încumetă să vadă, doar de setea clipei păsându-le. Nu se prea caută, în vremea de azi adevărul, nu se vrea ştiut, nu se vrea să fie departe ceea ce e departe, ori, dimpotrivă, aproape ceea ce e aproape. Fântânile privite sunt doar, pentru a culege picăturile potolitoare de sete, ciuturile. Acolo, doar acolo, de-ar şti cei ce beau apa, ce-ar găsi de ar fi ciutură care se cufundă după dorinţa omului, s-ar minuna, de-ar găsi Raiul, şi n-ar mai căuta alte fântâni, sau doar izvoare cristaline ar mai căuta, ori, de-ar găsi Iadul, de sete, dar mai ales de dorinţă, s-ar lipsi. Doar că nodurile ghemurilor nu mai se caută a se desface...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [20]

*În curând bancomatele vor intra în grevă. Va fi coadă mare şi la pompe funebre!

*Legalitatea unei credinţe nu e cel mai bun exemplu de legitimitate a ei. Şi arderile pe rug au fost legale!

*Destinul neîmplinit multiplică problemele karmice. Preţul e prea mare! Dar vrem să ştim asta?

*Într-o dimineaţă de iarnă, Dumnezeu a luat mulaj după toate cele ce stau sub cerul liber. Aşa va putea reface lumea în forma actuală. Cei însufleţiţi însă trebuie să-şi aibă singuri de grijă pentru atunci când se vor începe trecerile, căci alegere este ceea ce vor să fie şi încotro vor merge!