vineri, 26 iulie 2013

Cheia porţii unui înţeles

E greu, e tot mai greu să fie crezute vorbele care au fost cândva, în timpuri care neştiute ne sunt şi neştiute vor rămâne, fiind prea de mult trecute, dar şi înţelesurile din vremurile de azi, cele pe care le dau aceia care, trăind, le-au regăsit, mai uşor fiind să se caute motive împotriva lor, împotriva trecutului şi împotriva adevărului, până când adevărul nu-şi cere dreptul de a nu mai fi dosit. Şi chiar şi atunci omul, omul de azi, omul nou, chiar dacă-şi aduce aminte că o cale ar mai avea, nu pe acea cale se duce ci, din când în când, crezând că aşa se poate face, ca şi cum s-ar lua un pumn de medicamente, merge pe cale atât cât timp îşi lasă, înainte de a fugi înapoi, pe calea sa, motivând cu graba şi lipsa de timp ce i-o mai lasă viaţa, atât cât este şi atât cum este ea.
Că nu a ştiut ceea ce este păcatul, spun cei care ajung să îşi dea seama că şi-au făcut păcat. Că nu ştie omul ce este păcatul spun cei care spre a nu atrage atenţia spre ei, caută vorbe blânde pentru a lua aparea unora. O mai fac şi părinţii, când este vorba despre copiii lor sau o fac, la fel, copiii, când este vorba de părinţi, dintr-un alt motiv, din alte obişnuinţe ale oamenilor, de a crede ceva altfel decât altceva, oricât ar fi de asemănător acel altceva cu acel ceva, cel de mai aproape prin obişnuinţă şi firea lucrurilor. Şi mai că s-ar putea aşa crede, dacă n-ar fi să fie văzute comportamentele şi auzite vorbele, când despre aceleaşi fapte, vorbele altele sunt, după cum sunt făcute de cineva sau altcineva. Fiindcă omul ştie ce este păcatul, omul, fără să fi învăţat, ştie, doar că nu-l conştientizează, nu îl poate, nu îl acceptă, ori nu îl vrea pune în faţa a ceea ce îi place sau ştie că place. Omul ştie, dar superficialitatea îl face să se creadă neştiutor, sau, la alţii, lipsa de respect şi încredere în propria persoană, lipsa demnităţii prin fuga de asumare a responsabilităţii, îi face să găsească paliativul neştiinţei, necunoaşterii, ca alibi. Şi se mai vede uşor că ştie când vorbeşte despre faptele altora, necunoscuţi, cei pe care nu-i judecă ci faptele lor le judecă.
Pentru oricine, pentru cei care caută să înţeleagă ce este păcatul, ce motive şi cauze duc la păcat şi mai ales ce efecte au păcatele, orice cale de cunoaştere ar apuca, nu este deloc greu să nu mai rătăcească prin lumea întrebărilor. Nici de ştiinţă, nici de studiu şi cercetare, nici de învăţare şi învăţături nu este nevoie pentru a descoperi şi întregi înţelesul, ci doar de voinţă, de respect pentru sine şi de atentă privire în jur, în lumea cu viaţă ori fără viaţă, cea cuvântătoare ori necuvântătoare, mai mică sau mare mare. Fiindcă peste tot, oricând, se vede uşor că orice cauză are un efect şi orice efect este urmarea unei cauze. La fel de uşor e să se ia aminte, trecând peste dorinţa omului de a da nume diferite aceleiaşi fapte, după cum este ea, rea sau bună, că păcatul şi binecuvântarea vin pe acelaşi drum, se spune că e păcătos cel ce face un rău şi binecuvântat cel ce face bine. Şi răul şi binele, împreună stau, aşteptând răsplata, care nu poate fi decât pe măsură, oricât ar spune unii, cei prea dornici de răzbunări, că nu se prea întâmplă. Doar pentru ei, grăbiţi fiind, de multe ori timpul vieţii, scurtat de-atâta grabă, nu este de ajuns ca să vadă clipa în care dreptatea îşi face loc şi răului cu rău i se răspunde, binelui cu bine. Niciodată altfel, niciodată după dorinţa oamenilor neadăpaţi la izvorul dreptăţii. Nu i se dă urii iubire, fiindcă iubirea este pentru ea un rău şi se va face alt război. Fiindcă cei ce iubesc pe cei care vor să pornească războaie, nu vor opri războiul, nici războinicii pacea nu o vor cauta-o, oricât s-ar vorbi despre căutarea ei, oricât ei ar spune că luptă împotriva războiului pentru a fi pace...
Să privim aşadar cu luare aminte împrejuru-ne, fiindcă asemenea cu cele de om făcute este şi omul, fiindcă în el şi-a găsit toate modelele a ceea ce a făcut, fiind şi el, la rândul lui făcut după asemănarea celui ce putea om crea, ceea ce încă omul nu poate, însă ar fi putut dacă nu s-ar fi dus pe panta alegerilor care, de multe ori lui însuşi i s-au opus şi l-au sărăcit de timp şi puterea de a trece bariere. Să privim deci un balon, care, ca orice balon, nici nu poate fi luat în seamă aşa cum este. Omul îl umflă şi el arată frumos, copiii vor cu el să se joace, ba chiar şi oamenii mari îl admiră. Dar dacă, din oricare motiv, omul îl tot umflă, el va arăta şi mai bine, va fi şi mai admirat, dar tocmai când e totul bine şi mai bine, crapă, se sparge, se preface într-un nimic, un nimic de care nici nu se mai vorbeste despre el... Nimic nu mai rămâne din el, nimeni nu şi-l mai doreşte, nimeni nu-l mai admiră şi sfârşeşte ars într-un foc aprins cu scopul de a scăpa de gunoaiele fără de trebuinţă. Doar copiii care s-au jucat cu el îl mai poartă câtva timp în amintire şi uită apoi şi ei de el. Doar un balon era şi cum n-avea puterea să facă ceva pentru a opri ceea ce omul făcea, privind faptele, omul a făcut răul de a-l distruge, şi-a făcut un păcat, se zice. Căci omul, trecând peste ceea ce ştia, umflându-l peste măsura lui, din nesăbuinţă, ori din mândrie, pentru a fi mai atrăgător de priviri, l-a făcut să se piardă cu totul. Adică păcat după păcat. Şi a mai pierdut omul, prin asta, fără folos, ceva: pu-terea sa pe care a irosit-o şi pe care nimeni nu i-o va da înapoi, timpul pe care l-a pierdut umflându-l, şi nimeni nu i-l va da înapoi... Ar fi acesta un exemplu de faptă a omului, bună doar cât nu s-a întâmplat nimic rău, nimic nu a fost distrus. Dincolo de acel bine, a început răul, acolo s-a început păcătuirea. Al omului fiindcă omul putea să se oprească, ştiind ce poate urma. Însă nu s-a oprit, neavând încredere, deci fiind fără credinţă, în cel care a creat acel balon, cel care a lăsat să se ştie cât poate duce balonul.
Dacă ar fi fost să fie balonul cel răspunzător de sine, cel care putea spune: Aceasta îmi este limita, aici trebuie să mă opresc, cel căruia îi putea impune omului să se oprească sau să continue, nu omul avea păcatele care au dus la spargerea balonului, păcatele, toate, erau ale balonului. El era cel care lua de la om mai mult, din-olo de ceea ce omul voia să dea, şi tot el era cel fără de credinţă în cel ce l-a creat, lipsa de credinţă făcându-l să decadă din privirea tuturor, din lumină, în gunoiul comun, în întuneric, şi apoi să ardă în focul mistuitor. Şi nesăbuinţa, şi mândria, trufia chiar, necredinţa, luatul cu forţa, erau cele ce oricine le-ar fi văzut, astea s-ar fi numit, după făptuirea faptelor, ca păcate. Chiar dacă omul nu este un simplu balon, cine poate să ştie că balonul, atunci când se compară inteligenţa şi conştiinţa sa cu a omului, nu este o reflectare a comparaţiei ce se poate face între om şi creatorul său?
Şi tot privind ceea ce se vede, ceea ce există prin creaţia de dintotdeauna, spre ceea ce se crează de viaţa care sub ochii noştri îşi are împliniri, spre ceea ce omul crează, mai toate se pot găsi ca fiind explicaţii pline de înţelesuri şi învăţături, fără de îndoieli, mai multe decât cele care sunt scrise în cărţi. Doar omul, fie tânăr sau fie de mult trecut de tinereţe, să aibă puterea şi voinţa de a le înţelege. Şi toţi au puterea de a o face, de-şi lasă sufletul deschis, fiindcă şi mintea îi este dată de Dumnezeu, după cum îi este sufletul. De şi-l are închis spre ceea ce îi este aproape, spre ceea ce vede şi cu mâna atinge, atât va putea să priceapă, puţinul care-i poate fi aproape, din infinitatea care-i rămâne departe.
Aşa cum zis deja este, şi scris înainte de exemplul cu balonul, totul este prins într-o lege firească a vieţii, aici şi peste tot, în acest univers în care trăim toţi oamenii, în universul mai mare, cel de care nu ştiu toţi oamenii, în universul cu nemărginire de care puţini oameni sunt conştienţi. Însă şi dincolo de ele, în acele universuri paralele, pe care poate foarte puţini oameni le percep, sau încă nu există oameni care să le perceapă, legea este aceeaşi: cauzele au efect şi efectele au cauze. Multi-versul, mulţimea tuturor universurilor, are toate însuşirile părţilor ce-l fac întreg, părţile au însuşirile întregului din care fac parte. Dezordinea este efectul neliniştii, iar explozia efectul dezordinii. Neliniştea face să se încalce legea, finalul, după ce lege după lege se încalcă, este pedeapsa ce se dă celor ce încalcă legile. Precum în Cer aşa şi pe Pământ...
Şi mai simplă este legea de înţeles dacă se ţine cont de măsura a orice există: de ceva-i gol, va trebui umplut,ca măsura să fie păstrată, iar dacă ceva este mai mult, acel mai mult trebuie dat, fiindcă este peste măsură. De unde ceva se ia, trebuie să se pună la loc, unde se pune prea mult, trebuie luat, fiindcă nu doar că nu este de folos, ci poate mai mult rău, să facă, tulburând apele liniştii. O bilă, rotundă, asemenea balonului umflat, linişte fiind în jurui, stă pe locul ei. De cineva-i rupe o bucată, oricât de bine ar aşeza-o să stea la fel ca înainte, o zbatere de aripă a unui flutur, o face să plece în căutarea a ceea ce i s-a luat, pentru că doar aşa îşi poate avea liniştea. Şi lung îi poate fi drumul căutării, în faţă şi în spate, în stânga şi în dreapta, fiindcă ştie ce motive o duc să caute, ştie ce caută, dar nu suficient încât să ştie ce trebuie să găsească pentru ca liniştea de dinaintea furtunii care a rupt o parte din ea, să şi-o regăsească. Ca şi cum ar avea puterea să creadă că poate găsi ceea ce i se potriveşte, încearcă potrivirea cu ceea ce îi iese în cale, fără a putea discerne dacă se mişcă spre acel ceva fiindcă este în mişcare ori este atrasă de acel ceva, ori este atrasă de adâncitura în care acel ceva stă. Aşa ajunge ca să se coboare în noroaie şi adâncul bălţitor urât mirositoare şi pline de gunoaie, aşa ajunge să se murdărească de nu-şi mai simte golul, crezându-se reîntregită, fiindcă noroiul, lipicios fiind, o ţi-ne în loc şi o lasă a crede că totul e foarte bine, că şi-a găsit liniştea. De fapt aici este înşelătoria noroiului care încearcă să treacă pe lângă lege, să se arate ceea ce nu este, ba chiar să se arate că este ceea ce trebuie, pentru bilă, în acest caz, pentru orice altceva, de altceva îl ia drept liniştitor şi întregitor.
Şi aşa cum ajunge în noroi, la fel de bine, în grăbita-i căutare, se poate lovi de pietrele cele tari, alte şi alte bucăţi, mai mici, rupându-se din ea, de ajunge să nu se mai potrivească, pe de-a-ntregul şi cu totul, ori deloc, ceea ce-i era potrivit...
Asemenea este păcatul alegerilor pe care omul le face şi le tot face, în fiecare clipă a lui. Asemenea bilei care tot caută, fără încetare, ceea ce îi lipseşte pentru a se reîntregi şi pentru a-şi găsi fireasca linişte, aşa-i şi omul care, luându-şi motive de alegere unele sau altele, de pietre tari se loveşte, prin noroaie calcă sau chiar stă o vreme. Bila, plină de noroi, nici căutare grăbită nu mai are, nici privită nu mai este la fel şi, de nu se aprinde un foc, acela care, arzând să se usuce noroiul tot, şi să se desprindă după ea, de nu a putut să o spele apa din rouă sau din ploaie, undeva, în-tr-un colţ, într-o margine va ajunge pierdută şi uitată, până ce, cândva, o va găsi-o şi-i va găsi folosinţă. Dar, de multe ori, doar prin focul ce o transformă într-o altă bilă, nouă, o bilă care, adunând toate bucăţile rupte, se redă folosinţei lumii. Pentru om, focul care usucă noroiul şi-l face singur să se depărteze, este suferinţa, apa care-l spală este acceptarea a ceea ce i se dă... Dar şi aici omul încă alege, căci cine vrea să stea în ploaie? Cine mai crede că stând în ploaie nu îi va fi după aceea rău, nu se va îmbolnăvi? Cel care a îndurat arşita soarelui găseşte totdeauna ploaia ca vindecătoare?
Multe sunt cele ce-i sunt sprijin omului în alegerile pe care le face. Întru începuturile vieţii sale, mai totdeauna, de nu-i stă ceva în cale, de nu-l împinge cineva de la spate, alegerile sunt bine făcute şi legate de ceea ce este el ca om. Dar când se mai îndepărtează de începuturi, când cineva-l îndrumă, când cineva-l forţează ceva să facă, ori când el îşi ia ca exemplu ceva ce vede la alţii, ceea ce învaţă, alegerile încep să-l ducă şi pe margini de prăpastie. Unele dintre motive sunt ele în sine păcate şi de alte păcate născătoare, şi ştiute, fiind şi de alţii luate drept bune şi apoi înţelese a fi rele. Dar sunt altele care nu par omului a fi altceva decât un bun îndrumător. Ştiinţa oamenilor, cea care niciodată nu s-a dovedit a fi completă, chiar dacă a fost tot timpul spusă ca fiind reală, este motiv de înşelare. Asta nu înseamnă că ea nu este bună, că ar trebui ca omul să nu ia nimic în seamă. Doar că ea este ca un preludiu, deschide un drum şi pe el se merge până acolo unde se poate merge, o ruptură sau o stâncă prăvălită din înălţimi îi arată capătul, chiar dacă mergătorul drumului ştie că dacă ar putea trece mai departe, drumul mult mai lung ar fi. Cu ceea ce se ştie acum, se poate ceva înţelege, dar unii, crezând cu totul că oamenii au ajuns să cunoască toate tainele, pe perna ei s-au pus să doarmă. Nici că s-au trezit obosiţi, nici că somnul le-a fost târziu venit, nici că visele le-au fost tresăriri şi sperieturi, nu au luat în seamă, şi în ceea ce au văzut scris negru pe alb, au ţinut să creadă şi să se încreadă, mult şi bine. Ştiinţa nu are nimic rău în ea, oamenii o fac să fie rea, crezând-o completă şi crezând că nimic nu mai poate fi nou, ori crezând că în spatele oglinzii ce este ea, nu este întunericul, ci poarta către toate universurile. Ştiinţa este precum becul ce luminează drumul în noapte, luminează doar o parte din drum. Doar soarele, răsărind luminează tot drumul.
În alegerile care se fac privind pe cei care pot fi însoţitori pe drumul vieţii, chiar lumină, şi întunericul, cele definite prin absolutul lor, dar care şi împreună, un timp scurt pot sta, sunt motiv de grabnică şi uşoară mare înşelare. Pe cei luminoşi, propria lumină, de se lasă duşi de alte idei, îi face să nu vadă că doar propria lumină este cea care luminează şi că ochii celui întunecat sunt luminaţi, arătând ca a fi ei luminoşi. Dar ei sunt doar dornici, însetaţi de lumina în care se simt bine şi caută a o avea pentru a fi bine, pentru a fi văzuţi bine aşa cum sunt văzuţi ochii luminoşi. Cel care este plin de răutate, de rău, ştie măsura răului şi ştie şi măsura binelui. Şi va căuta tot timpul să-şi aibă în preajmă binele, chiar dacă el, pe faţă sau pe ascuns, mai face şi rău sau se întovărăşeşte cu răul. Iar ochii lui, întunecaţi în spate, vor întoarce lumina care vine înspre ei, sclipind de bucuria că-i este în preajmă, că o poate folosi pentru a-şi lumina drumurile care, altfel, ştie că spre întunericul în care nimic nu se poate desluşi, merg. În ochii lor se vede bunătatea, iubirea, dragostea, calmul... se vede însă nu este ceea ce ei sunt, se vede ceea ce are acela care ajunge privitor, cel care ajunge să fie înşelat de luciul rece al întunericului negru. Şi păcatul atunci îşi înfige adânc rădăcinile, şi este păcat chiar dacă nimic rău nu se face altcuiva, însă şi a da ceea ce nu este de dat, a da pentru folosinţă înspre un bine nemeritat, a lăsa de izbelişte ceea ce de folos ar fi altora, mai mulţi sau mai puţini, loviţi de aripile tăietoare ale celor întunecaţi, face rău, tocmai pentru că lipseşte pe unii de ceea ce merită şi dat este altora care, primind nemeritat, nu se vor îndrepta, ci mai degrabă se vor deda la acelaşi vicleşug, la aceeaşi prefăcătorie, întărind răul.
Ochii sunt semnul luminii... Ai celor care sunt plini de întuneric sunt sclipitori şi dorinţa dă pe din afară, ai celor luminoşi sunt mereu căutători şi trec dincolo de limite, fiindcă pot depăşi limita privirilor, sfredelind întunericul cu lumina pe care o poartă în ei, în privire. Cei care au agonisit învăţături şi viaţa şi-au făcut-o după învăţături, au privirea fără oprelişte, dar căutarea lor se opreşte la ceea ce au în faţa ochilor, obosind repede în faţa necunoscutului şi a ajungerii în faţa adevărului, când ei cred într-un adevăr al lor, mai mult sau mai puţin plin de esenţe. Atunci devin asemenea celui de rând, cel care poate avea şi bunătate şi răutate, după cum trăieşte clipa. Însă se prea poate ca, de învăţăturile nu s-au prins într-un pământ curat, să se vadă şi strălucirea întunericului rămas de pe vremea necurăţiri şi neînfrânării de orice fel. Şi-aici stricătorii fără de voie ai legii, şi-au lăsat urmele să atingă înţelesurile celor mai slabi de îngeri. Fiindcă poveştile cusute cu aţă albă ale celor care, pentru a fi cunoscuţi au făcut ca apa rece să fie bună şi pentru adormite simţirile sau pentru a se îmbăta cel care aşteaptă pe Făt-Frumos sau pe Ileana Cosânzeana, crezând dorinţa ca dovadă de înaltă simţire şi frumos absolut, extrem. Iar de aici până la păcatul de a se rupe de propria-i realitate, a celui căzut în mâna celor prea doritori, de a se da pe sine, sub orice formă, pentru a se bucura de acea aşa-zisă răsplată a privirilor dornice şi neajutorate, a celor cuvântători de cuvinte ce încântă şi cântă cântec de adormire, nu-i mult. Iar de la acel păcat, la alte păcate, împotriva altora chiar, e şi mai scurt drumul, doar Cel ce pe toate le ştie, ori conştiinţa, îl poate curma.
Mai ştie omul, şi nu ia de multe ori în seamă, că păcatele tinereţii le plăteşte bătrâneţea... Ştie, însă dacă nu ştie de ce aşa va fi, cât nu ştie ce este bătrâneţea, dă vorba la spate, făcând-o ca ui-tată. Că aşa urmează pentru oricine a se întâmpla, nu este greu de înţeles, dacă se trece peste simpla privire în oglindă a trupului şi peste cuvintele pe care alţi oameni le spun, de laudă sau de cri-tică a faptelor, şi se acceptă că omul este ceea ce se vede, ceea ce se manifestă şi ceea ce simte şi se simte, dincolo de simţuri, în simţiri. Fapta cea rea, păcatul, ştiut fiind că lasă urâţenia să fie văzută, realul, conştientul, caută să o ascundă de alţii, adunând gunoiul sub covor, adăpostind totul în subconştientul care stă, ca o sită, între el şi inconştientul, sufletul, curat, nededat la răul lumii, nevândut mîndriei ori orgoliului. Sufletul când caută să-şi arate frumuseţea, încearcă să treacă de sita înfundată de urâţenia faptei păcatului, împingând-o înspre afară, unde poate fi văzută, ca să dea omului singura modalitate de a se scăpa de ea. Conştientul însă, prea mândru de sine, nu vrea să fie nici pedepsit, nici să se ruşineze şi, consumând din ceea ce are, el sau la un loc cu celelalte două, încearcă să împingă tot mai jos, în ceea ce vrea să fie propria uitare, toate faptele murdare sau mai puţin curate, care, de după prima faptă, încep să se adune şi tot adune, puţine rămânând, cele ce se fac bune şi curăţitoare de celelalte. Simţirile amorţesc şi chiar ajung să adoarmă, lăsându-i conştientului datoria de a se îngriji, cum poate, cu ce poate, de trup şi de minte. Dar acesta, cu puţinele lui posibilităţi, nu are ce face vieţii, nu are cum apăra ceea ce nu ştie cum să apere. Şi încet, după cum a fost greutatea apăsării, sau puterea loviturilor, boala loveşte în minte sau în trup, tocmai când ele devin mai neputincioase, firesc, cu trecerea timpului. Atunci, ceea ce a stat, de nevoie ascuns, sufletul, iese şi se arată omului care, nemaiputându-se bucura de ceea ce s-ar fi putut bucura, se lasă cuprins de tristeţe sau mânie, împotrivindu-se sieşi, judecându-se pe sine, condamnându-se, chiar pedepsindu-se... Pentru unii, înainte de a se ajunge la clipa judecăţii, când par toate să fie bune şi frumoase, când crezutul podium al gloriei este sub picioare şi privirile către alţii sunt de sus, uitând să mai apese, înspre dosire, pe cele urâte, se sparge sita, mintea se întunecă dintr-odată şi nimic nu mai opreşte răul să se întoarcă brusc, fără menajamente, împotriva celui care a făcut cândva rău. Aşa se petrec multe din accidentele pe care unii, plini şi ei de păcatul mândriei şi prostiei de a crede în gândirea lor mai mult decât în orice altceva, cred că puteau fi evitate.
E greu, e tot mai greu să fie crezute cuvintele care, din timpuri vechi, erau lege a firii pentru lumea care încă îşi mai găsea leacuri fireşti, trăind firesc şi în care se trăia firesc, ţinându-se cont de adevărurile care erau ale tuturor şi nu doar ale cuiva, ale unuia care şi le scornea ca să-i fie bine. Şi nu erau cuvintele condamnate să se răstălmăcească, pe motive de sunet plăcut urechilor. Acum e greu, dar încă n-au murit speranţele toate.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [14]

*Când te-ai pornit pe drum, din proprie simţire, şi-ţi iese cineva în cale, ori în gând, spunandu-ţi vorbe spre a te întoarce sau măcar a nu face ceea ce-ţi era ca semn al pornirii, stai şi te întreabă de trei ori de îţi vrea binele! Nu poţi şti de nu îţi va ieşi, o vreme mai încolo, iarăşi în cale, râzând de tine şi spunându-ţi că ai jucat cum ţi-a cântat!

*Dragostea e ca un cerc pe care nu îl poţi face cu compasul...

*Harul poate aduce un om în Cer fără minuni şi fără laudele altora. Minunile nu vor aduce niciodată un om fără har în cer. Cuvintele de laudă, de sunt iubite şi dorite, mai jos decât poate vreodată gândi cineva trag pe cel ce le iubeşte!

*Coroana copacilor urcă apa izvoarelor în Ceruri.

*Lacrimile de ger curăţă privirea!

*Cei care afişează mare credinţă sunt cei care stau cu spatele la ea. Cei care arată mare curaj îl au doar în faţa celor care nu le fac rău. Doar ei cred asta, ca să-şi arate curajul!

luni, 22 iulie 2013

După începuturi şi sfârşituri

Ceea ce încă nu este spus, se va face în curând ştiut, ceea ce nu este ştiut, va fi în curând cunoscut, ceea ce nu este cunoscut, se va arăta ca şi concretă realitate. Doar ceea ce a fost va rămâne timpurilor în care au fost trăite, nevoie având doar de liniştea care să nu le dea avânt a mai lua timp din timpurile prezentului, acum, când mai mult decât altădată, îmi cer mie, cele care doar acum mai sunt ale mele, îţi cer ţie, cele care doar acum mai sunt ale tale, libertatea de a se putea urni spre viitorul timpurilor noastre. Tocmai pentru a mă înţelege pe mine, cel al prezentului, tac şi te ascult povestindu-mi, şi-ţi vorbesc fără să te întreb de tăcerea ce te cuprinde, ştiindu-ţi căutarea de a-ţi fi înţeleasă, tu, cea a prezentului pe care ştii, fără să spui, temelia viitorului care, cu fiecare tăcere, definitiv, se aşează.
Începuturile se definesc prin ele însele, aşa cum sfârşiturile prin ele însele se fac venite şi se văd a fi fost cînd deja sunt trecute. Nici un început nu este la fel ca un alt început, nici un sfârşit nu este la fel ca un alt sfârşit şi nici un început nu seamănă cu un sfârşit, cum nici un sfârşit nu se poate privi prin începutul prin care i-a fost dat să fie. Doar oamenii, încrezându-se în ei, asemenând totul cu ceea ce ei fac, a face ştiinţe, s-au grăbit, din a găsi şi începuturilor şi sfârşiturilor explicaţii, nevoind să accepte că motivele pot să pună în corzi prea multele dorinţe ale gândurilor care pe toate le văd reducându-se la ele, ele simţindu-se mai presus de orice, adevăr mai adevărat decât adevărul a tot şi a toate cuprinzător.
Trecute sunt trecuturile şi s-au trăit în începuturi şi în sfârşituri, ca să-şi poată afla odihna şi liniştea pentru care s-au lăsat începute, fiecare aşa cum a trebuit să înceapă, chiar dacă unele au fost mai grăbite şi grăbite fiind, altele au lăsate mult să aştepte, chiar dacă unele erau să fie şi au fost, altele cerute au fost, s-au întâmplat, altele din dorinţe s-au pornit şi s-au arătat doar pentru a da înţelesul ce trebuia dat dorinţei, iar altele de cine trebuia ori de cine nu trebuia făcute să fie, cele cândva alese, fiind cele care trebuiau, prin adevăr, să se împlinească, ori cele din alegeri ale timpurilor vieţii, ca plată, ca răsplată ori ca încercare, fiind cele de învăţare şi învăţătură a minţii, dar şi cele ce, ca alegere s-au arătat, de nebunia celor răi fiind gândite şi trimise, prin cine ştie ce căi, în timpul drumurilor sau al somnului, când multe rămân nedesluşite. Şi s-au trecut, fiind acum neputincioase în a mai da binelui putere, şi, chiar dacă se zvârcolesc când pomenirea lor prin gânduri şi vorbe se face, nu au puterea de a-i cere gândului să se oprească, ştiindu-l şi pe el, de multe ori, neputincios, a se lepăda de cele fără de trebuinţă, ştiindu-l, uneori, leneş şi înfricoşat de cele care, bogate în luminile înălţimilor fiind, crede că l-ar da de gol în nimicnicia sa, în mândria sa de a se şti lăudat ca singurul hotărâtor al drumurilor vieţii, fie că e vorba de a lui, fie că e vorba de a altora.
Ţie, acum, în aşteptare găsindu-te, pornită fiind pe drumul regăsirii înţelegirilor despre mersul lumii şi înţelesurilor despre rostul tău, al drumului tău de până acum şi de acum încolo, al faptelor şi al atâtor întâmplări care s-au lăsat de tine cunoscute, cu cele bune ori cu cele rele, împinsă de la spate de timpurile care vor să vină, dar se simt ţinute în loc, pentru a le da dreptul să-şi lase, asupră-ţi, toată bogăţia de măreţe făptuiri, despre ceea ce se ştie, pentru a-ţi aduce aminte, pentru a lăsa la o parte ceea ce alţii te-au făcut să crezi că e adevărat, îţi las câteva vorbe doar, ca să poţi să vezi, fiindcă tu poţi să vezi, ca mai multe să cunoşti, fiindcă tu poţi să cunoşti, ca mai multe să ştii, fiidcă tu poţi să ştii. Despre ceea ce se ştie, fiind de oamenii de acum şi de altădată trăite, îţi spun, tocmai pentru că acum multe ţi-au spus, unii ştiind că nu spun adevărul, alţii neştiind că nu spun adevărul, dar lăudându-se că mărturisitori ai adevărului sunt, tocmai pentru că acum, când lumea trăieşte într-un amestec pe care îl numeşte când credinţă, când cunoaştere, când cercetare ori, de către unii care au curajul de a fi demni, învăţare, se taie adevărul în bucăţi şi se foloseşte, de multe ori, nu pe de-a-ntregul, ci doar pe bucăţi, fiind ascuns cel care nu place şi aratat doar cel care se lasă primit cu plăcere de oricine nu stă să se întrebe dacă adevăr care nu se clatină este, când se aseamănă cu o frunză desprinsă din coroana unui copac şi aruncată sus, acolo unde poate sta în calea razelor soarelui, făcându-şi umbra mare, umbră pe care vântul, cel ce pe sus trecând, simţit nu se face, după cum îi e să bată, o mută, fără să fie ştiut motivul, de colo-colo. Şi, îţi spun, pentru că trăim în vremurile acestea în care oamenilor mai plăcut le este să plătească pentru a sta la umbra unei frunze aduse deasupra lor, decât să caute şi să meargă sub copacul din coroana căruia unii iau frunzele pe care le vând, numindu-le făcătoare de umbră binefăcătoare şi binecuvântată.
Multe sunt cele care ar trebui să fie oamenilor, în altfel decât le este acum, spus, ca să poată să le fie viaţa plină de bucurii şi lipsită de mâhniri şi zbateri, de întâmplări care să îi pună mereu pe jar. Însă nu se spune şi mulţi, prea mulţi, bat drumul spre a-şi face rău aşa cum ar trebui să-l bată spre a-şi face bine şi se întorc din drumul spre a-şi face bine aşa cum ar trebui să se întoarcă din drumul spre a-şi face rău, unii neştiind să deosebească răul de bine, ascultând vorbele celor buni de vorbe, lăsându-şi simţirile la o parte. Prea mulţi, prea mulţi se întrec a face înţelegeri noi, prea mulţi se numesc pe sine cunoscători şi fac praf şi pulbere, cu aceste cunoaşteri fără înţeles, sufletul celor care cred pe acei care le spun că le pot aduce binele fără ca ei să se pună a face cu ei vreo schimbare înspre bine.
La tine gândindu-mă, văzându-te pe pragul de trecere dinspre toate cele care sunt, întru totul, doar trecut, spre cele care vor să se ştie şi ele ale trecutului, cele care au fost ieri sau mai sunt chiar şi azi viitor, şi, îmbulzindu-se înspre tine, te roagă ori te ceartă, pentru a te lăsa destinului ce-l ai hărăzit, fiind timpul ca el să-şi facă lucrarea pentru care tu eşti acum, aici, fiind timpul de a te lăsa curăţită de tot ceea ce a fost rău înspre tine aruncat, ori de fapte care înspre rău te-au dus, ori au deschis poarta celor ce bune nu ţi-au fost, acum când mâna, spre a te ajuta, destinul ţi-o întinde, când cei care în pază te ţin, ştiind ceea ce îţi este scris, aşa cum e dat, prin oameni lucrând, îţi spun şi eu, despre cum omul poate greşi, el însuşi împotriva sa, împotrivindu-se destinului, lăsându-se să fie fără credinţă, gonindu-se din faţa propriei sale lumini şi măreţii dumnezeieşti. Şi o face omul, ţinând aproape amintirile trăirilor neîmplinite, parcă dorindu-şi să se împlinească acelea, dorindu-se întors cu faţa înspre acel timp, care, deşi pentru oricine, este mort, nu mai poate face nimic să fie nou, să nască împliniri, devreme ce nici când era trăit nu a putut să facă, pe lângă el lasă să treacă, sau nu dă voie să vină ceea ce este nou, ceea ce este curat şi neîntinat, ceea ce întâmplător, aşa cum e dat totul să vină. când vine cu rost, şi rostul este de a împlini. O face lăsându-se convins de propria judecată, cea care îi dă curaj să ţină la acele amintiri, ca la o mare bogăţie, şi ea, la rândul ei, de mai marea ori mai mica întunecime ce sălăşluieşte în el, fiind sfătuită să nu lase a fi mergător hotărât spre mai departe. De-aceea se văd oameni care decad, deşi nici prin ceea ce sunt ori fac, nici prin ceea ce le este destinul, nu ar trebui să decadă, se văd oameni în suferinţă asemenea celor bolnavi, deşi nici o boală nu au, se văd oameni de care se agaţă cele rele şi, oricâte ştiu şi oricâte fapte bune fac, nu sunt deloc luminoşi, ba chiar trag pe alţii în întuneric, fiind pentru mulţi o primejdie, fiindcă sunt asemenea unei gropi săpate pentru a fi capcană şi acoperită cu brazde înierbate spre a semăna cu tot ceea ce face să nu se vadă că acolo ar fi o groapă.
El singur, omul, căutând în faptele trecutului, are tot atâta izbândă cât are cel ce caută acul în carul cu fân, pierzând clipe în care, de-ar fi să caute alt ac să-şi facă, şi treaba pentru care acul îi este de folos ar face-o, şi acul cel nou i-ar rămâne pentru când va mai avea nevoie, spre folosu-i necesar. Şi caută, şi caută, şi când îl găseşte, dacă îi este dat să-l găsească, ori de nu-l găseşte şi se dezmeticeşte, văzând soarele că apune, de multe ori, pentru ce folos ar fi avut, nu mai are. În tot timpul n-a văzut altceva decât fânul care nu avea mare deosebire de la fir la fir, şi nimic nu a învăţat, şi nici la altceva, pentru mai târziu, gândul nu i-a stat, ca ceva nou să afle. Şi aşa omul, gânditor la faptele trecutului, se trezeşte că-l prinde noaptea în deşertăciunea sufletului, şi mai multă mânie trăieşte şi, pe deasupra, ruşinea de el şi de semenii lui îl cuprinde, ajungând să se depărteze de ei şi de viaţa lui, ajungând să fugă de el, făptaşul propriilor fapte. Iar cel care, înspre trecut, spre alt om îşi are gândul, de două ori se află în pierdere, căci doar el stă pe loc, celălalt mergând în drumul lui, ajungând mai departe. Când bat clopotele de trezire, nu mânie, ci furie are în el, după ce a vărsat lacrimi şi s-a judecat, ori chiar s-a pedepsit pe el, crezând că celălalt îşi va întoarce drumul, însă îl găseşte departe, cu milă doar privindu-l, dar şi alt fel, după cum îi este aceluia firea.
Cu mai multă greutate şi cu mai mult rău se arată mereu întoarcerea în trecut la cei care au fost loviţi, pe la spate, ca întotdeauna, de cei care, pentru a-şi face bine lor, rău altora ştiu să facă. Acel rău pe care, fără de vina lor, îl poartă cu ei, şi mai tare îi fac să se agaţe de acele fapte ale trecutului pe care le văd ca fiind bune, negăsind că, de n-au fost făcute, cu oricâtă putere au ţinut să le facă, de păzitorii lor în duh au fost sfătuiţi, şi nu le-au făcut tocmai pentru a nu da frâu pornirilor şi vieţii la care fuseseră cândva, tocmiţi, de acei ce le le-au gândit răul, ori, de-au fost făcute şi au urmat altă cale decât cea pe care o voiau, de aceeşi păzitori ori chiar de cei ce veghează, pentru toţi, a nu avea sorţi de izbândă cei care cu răutate şi cu desconsiderare privesc dumnezeiasca-i făptură, s-a îndreptat ceea ce era de îndreptat şi spre drumul cel adevărat al vieţii au fost împinşi, împotriva gândului lor, cel care pentru viaţa care se vede cu ochii are putere de a alege între bine şi rău, aşa cum are puterea să vadă şi trecutul, dar nu are putere să despartă răul de bine, pentru ceea ce ochii nu văd şi nici viitorul să îl prevadă, ca fiind ceea ce există şi prin ceea ce nu există, nu doar prin ceea ce există, doar prin ceea ce s-a arătat ca purtând semne ce pot fi aceleaşi totdeauna. Atunci cade omul la învoială cu cei care pretind a le da răspunsul bun, răspuns care ţine de destinul lor, la întrebările ce şi le au, la întrebările ce şi le pun, şi le lasă pe mâna lor, şi de la răspunsurile lor îşi fac motive de a plânge pe urmele paşilor care altfel se fac, şi îşi fac poveşti despre ceea ce în jurul lor, în apropierea lor, se întâmplă.
Dacă te tot auzi vorbindu-ţi, dacă vorbele-ţi merg mai repede despre trecut decât despre prezent, ori mai repede vrei să te încrezi în faptele trecutului decât să crezi în faptele pe care le vei avea de făcut, ca să te ajuţi şi să-ţi ai împlinirile destinului în viaţa ta, ori dacă la alţii asta vezi, şi vezi pentru că poţi fi de ajutor în alinarea suferinţelor şi regăsirea drumului de împlinire, fă în aşa fel încât gândului să nu-i mai dai întâietate, întreabă-te, ca şi cum l-ai întreba despre motivele pentru care ţii morţiş să priveşti în jos, precum priveşte omul ruşinat, lipsit de puterea de a mai sta călare pe minciuni. Simţindu-te aşa, reaminteşte-ţi că eşti ceea ce eşti tocmai pentru că ai reuşit să treci de acele clipe, fără să te laşi pierdută de tine, că aşa cum altă dată, după durere a venit bucuria, după tristeţe au venit clipe frumoase, şi lasă loc în sufletul tău încrederii în propria-ţi frumuseţe, omenească şi dumnezeiască, în aceeaşi măsură, şi nu te întoarce, nici cu spatele, nici în dungă, spre ceea ce, venind spre tine, îţi poate aduce scara pe care uşor să urci pentru a trece peste pragul cel înalt, îţi vine nu doar ca întrupare omenească ci sufleteşte, ca reazem, ca sprijin, ca orice altceva, în nevăzuta lume a simţirilor, ai nevoie pentru a se dezlega cele legate, a se des-face cele pecetluite, a se lumina cele ţintuite în întuneric, a rodi ceea ce nu s-a vrut rodi, a fi ceea ce nu ai putut fi. Să nu uiţi să îţi aminteşti că, de fiecare dată când lucrare cerească pentru tine se face, nu prin tine se face, ci prin cel asemenea ţie, când ceea ce îţi este de trebuinţă pentru tine, cea care lumii te arăţi este, prin tine doar pentru ceea ce nu se vede altora se face, şi doar atunci când nimeni în preajmă nu-ţi este, ori pentru că tu eşti departe de lume, ori pentru că, de lângă tine, cei de lângă tine au fost alungaţi. Nu căuta să vezi de-i pom lăudat, fiindcă pomul rodeşte de-i prieşte locul şi nu poate să ştie nimeni, după roadele ce le-a avut, de va rodi la fel şi de roadele îi vor fi de folos, dacă mutat este din locul lui, ori de apa, care-l udă, o altă apă este, aşa cum nimeni nu poate să ştie dacă pomul cel puţin roditor, dintr-odată, apa cea care-i redă viaţă fiind cea potrivită, nu se face, peste noapte, degrabă şi mai mult roditor decât cei lăudaţi şi, dacă, din sămânţa roadelor lui, nu vor creşte pomi cu rod tot mai bogat. Mai degrabă să te ai in grijă să fii apă curată, limpede, limpezindu-ţi gândurile de toate cele ce, cândva, au reuşit sau au încercat, să ţi le murdărească, sau de singură, prin judecată de om, nu te-ai lăsat trasă şi atrasă de cei ce erau strălucitori în mască poleită şi ascunzătoare de cele rele, ca să ai bucuria rodului şi bucuria de a fi dătătoare de viaţă pomilor ce vor răsări din sămânţa rodului, fără altceva fiind nevoie a face, aşa spălându-se, mâlul care, dacă a fost limpede să nu fii, s-a lăsat jos, aşteptând, de va putea, să se ridice la vederea tuturor.
Rodnicia, trăinicia şi bucuria, oricui îi sunt date şi oricine ajunge să le aibă, unii mai devreme, alţii mai târziu, dacă nu şi le alungă singuri, sau dacă nu şi le primesc. Şi nu le primesc, când e să le primească, ori ajung să nu mai aibă timp pentru a le avea vie-ţii, nici cei care caută a afla când le vor primi şi cum vor fi faptele şi oamenii drumului spre viitor ori înspre eternitate. Atât i se cere omului, pentru a fi el însuşi, încredere, răbdare şi bunătate, pentru a nu ajunge la sfârşitul unei vieţi în care să nu aibă ce lăsa în urmă, şi abia atunci unii ajung să ştie de ce au fost atât de săraci într-ale împlinirii, atât de săraci în bucurii ale sufletului, oricâte alte laude pentru cele văzute le-au fost aduse. Spune şi altora, ţine şi pentru tine, că înainte de pragurile înălţării, greutatea şi suferinţa tot mai greu îl încearcă pe om, tocmai pentru ca el să vadă ce a făcut şi să facă fapte, şi faptele să-l aducă, întâmplător, faţă în faţă cu adevărul, dar şi că, dacă i-a fost adus adevărul în cale, şi fuge de el, încrezându-se în cele foste alte fapte, pierderea-i mare.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [13]

*Un profet mincinos nu va spune niciodată că spusa-i o minciună, va pretinde că spune adevărul.

*Răceala din interior totdeauna îmbolnăveşte!

*Nu vă mai puneţi basma pe cap, dacă n-o ştiti purta!

*Pânza de păianjen este atât de rezistentă pentru că nu este gândită!

*Plânsul pământului nimeni nu-l ia în seamă. Când plânge în hohote, cutremurul se porneşte. Atunci cercetătorii îşi dau cu părerea. Pământul este considerat rău!

*Când crocodilii râd e semn de război între soare şi ape!

sâmbătă, 6 iulie 2013

Cu certitudine, tu, eu...

Nu ţi-am scris până acum, ştiu că acum, judecând după o realitate a certitudinii, te întrebi ce motiv am găsit ca să fac, asta, te întrebi de ce acum, când ai ajuns la convingeri pe care le consideri mult prea bune ca cineva, apărut de ni-căieri, să le redea gândului şi întrebărilor care le-au găsit ca şi răspunsuri, şi, pe lângă astea, certitudinea vieţii de face să te întrebi de ce primeşti tu aceste rânduri, necunoscută fiindu-mi şi necunoscut fiindu-ţi...
Şi eu, ieri, când mi-a trecut prin faţa ochilor gândul de a pune cuvintele să se rânduiască aşa cum vin, în spuse, necunoscută credeam că-mi eşti, n-avem nici eu cu ce justifica acel fugar gând... Apărusei de nicăieri, într-un drum al tău spre nicăieri pentru mine, spre undeva unde tu voiai să ajungi şi poate că ai şi ajuns, dar între timp te-ai întors, ori n-ai ajuns şi te-ai întors ca să poţi înţelege de ce nu ai ajuns... Concret, cu certitudinea la care faci şi tot faci referire când este vorba de oameni, în anii aceştia din urmă, în care ne puteam întâlni, nu ne-am întâlnit. Însă gândul n-a venit din senin, eu am învăţat să nu mai intru cu el în contradicţie! El stă sprijinit pe certitudinea sa, care uneori nu ia deloc în seamă certitudinile noastre, de multe ori chiar nu ştie de ele... De undeva ne ştim, iar de nu ne ştim, ne vom şti în timpul viitorului...
Nu ştiai că exist, nu ştiai că sunt atât de aproape de tine. Dacă ar fi trebuit să ştii, n-am cum să mă întreb eu, mai degrabă trebuie să mă întreb eu dacă ştiam că exişti, dacă ştiam că eşti atât de aproape de mine, dacă trebuia să ştiu că eşti prin preajmă? Mai mult decât sigur, în lumea certitudinilor, nu aveam de unde să ştim, şi nici certitudinea că vor urma paşi şi drumuri împreună, că vor urma praguri şi miez de nopţi împreună trecute, nu ne puteam hazarda, nu puteam nimănui, oricine ar fi fost să alegem spre a ne spune gândurile, nici nouă înşine, nici noi, unul altuia nu ne putem azi spune. În lumea aceasta, a certitudinilor, a tuturor, în lumea în care gândul îşi pierde puterea în faţa faptelor şi apoi revine ca simplă, uşoară sau grea, înălţătoare sau împovărătoare întrebare despre ceea ce s-a făptuit, certă nu-i decât fapta. Restul e adevăr sau minciună, după cum fiecare are puterea să creadă, restul este doar ceva ce dă aripi ori înfricoşează, ceva ce mai târziu, când se face plata sau se primeşte răsplata, este numit, ca o uşurare, o întâmplare altfel sau la fel ca toate celelalte, cele care mereu se întâmplă.
Te doare timpul care a trecut, mă doare timpul care trece... Această la fel motivată durere i-a fost îndeajuns gândului să îşi amintească puterea ce o are, când nu i se cere, de a aduce la lumină, din timpuri pe care le poate străbate, vrute şi nevrute, trăite şi netrăite, cele ce vor fi ca şi când au fost, pentru a nu fie prea mare mirarea când vor fi, cele ce au fost, ca şi cum ar mai fi să mai fie, spre a se ţine seama de înţelesuri, iar de nu s-au făcut înţelese, pentru a se repeta întru aflarea adevăratului înţeles. Doare durerea – fiind semn că întâmplări, neîntâmplate, aşteaptă întâmplarea care să le dea întâietatea de a înlănţui fără să ne mai ceară voie, fără să ne mai întrebe de ne-am pregătit ori suntem pregătiţi pentru pasul păşit la fel ca toţi ceilalţi paşi, banal cumva, spre a nu se putea lăuda el însuşi cu ceva, pasul care dă faptei contur iar urmarea îi dă nu doar formă definitivă, ci îl şi pune în drepturi depline de esenţialitate – devine, în cele din urmă strictă certitudine.
Mă gândeam să-ţi scriu ieri, să-ţi spun, la început despre cum va fi vremea, şi să-ţi spun cum vor fi vremurile mai apoi, dar sedus de certitudinile sau, mai ales, de incertitudinile vieţii, de banalitatea riscantă şi grea de dus, a cotidianului, am lăsat pentru zorii dimineţii, care, se spune, dau semne certe despre ziua care începe, pornirea dintâi. Nici nu ştiu dacă am făcut bine, ori nu am făcut bine, văd însă că certitudinea mult lăudată se arată, în mod cert, incertă, mai pline de concretitudini erau părerile mele despre ziua ce s-a încheiat altfel decât s-a văzut a avea începutul. Acum m-am apucat să îţi scriu, nu mai pot să mă întorc, aşa cum, dacă ne-am fi întâlnit, nu puteam ca la mijlocul discuţiei să ne spunem că nu avem ce vorbi. Amintindu-ţi trecutul, aşa cum o tot faci de o bună bucată de timp, ai ajuns să nu îţi mai pui la îndoială părerile, deşi atunci, incerte fiind, ai vrut să trăieşti certitudini... Şi aşa te-ai aruncat în mare de incertitudini... Tocmai de-aceea va urma viitorul...
O teamă de prea târziu, să fi fost poate gândul ce s-a lăsat văzut, cu înţelesul întreg, dar nedesluşit. S-a arătat a se împiedica de razele soarelui ce lucrau de zor să trezească din prea multul, nefolositor, somn, pe acei ce trebuiau treziţi şi pe cei care se vroiau tre-ziţi, ţinând cont de nevoile sau voile fiecăruia. S-a arătat a se împiedica, tocmai pentru a zăvobi spre a fi luat în seamă, spre a fi văzut. Pesemne, şi de tine, nu doar de mine, se voia văzut, poate chiar l-ai şi văzut, aprinzând, în juru-ţi focuri din lumini, ca să fie privirii motiv de a-ţi spune să te întrebi ce s-ar putea să fie lumina ce, chiar şi în plină lumină, se vede... Dar poate n-ai avut certitudinea că ceea ce vezi se vede, şi te-ai lăsat lovită de valul certitudinilor fiecărei zile, poate doar spre seară, te-ai mai întrebat despre el, dar, neregăsindu-l, fiind neştiutor a se face asemenea lucrurilor, se odihnea undeva, pe-acolo pe unde gândurile aşteaptă să vadă dacă se mai întorc, având multe de spus, sau merg la cei care au puterea de a face fapte, la fel de repede cum unii fac vorbe.
Cuţit fără muchie, cu două tăişuri l-am înţeles şi l-am simţit, voind să scriu, când am avut prima pornire să o fac. Şi l-am simţit precum o lamă tăindu-mi avântul, căci eu tocmai despre cele care doar eu, în clipele acelea, puteam să mă las cu totul pus pe jar, ştiind că adevărul ce am să ţi-l spun este cert, şi nici jarul, nici focul nu m-ar fi atins. Certitudinile mele nu aveau nici acoperire, nici înţeles, printre certitudinile celor pentru care certitudinea este stindardul pe care-l flutură privirilor tuturor despre ceea ce a fost, despre puterea pe care au avut-o şi despre ceea ce au dat ca să aibă. Eu voiam să îţi spun despre vremuri de secetă şi despre vremuri rodnice, despre cum poţi să ai rodnicie, despre bucurii şi tristeţi, nicidecum despre râsul pe care oamenii-l înţeleg ca fiind semnul bucuriei, ori despre plânsul pe care, fără sfială, şi-l arată unii, pe ei plângându-se, când tristeţea li se pare o grea povară. Chiar acum, când deja îţi scriu, sunt convins că pot să îţi vorbesc despre mâine ca şi cum ţi-aş vorbi despre ieri, aşteptând acum să se întâmple ceea ce tu mâine, în mode simplu, vei povesti că ţi s-a întâmplat.
Acum, toate barierele sunt rupte. Ţie, cea care, pînă să-mi fie gândul la a-ţi scrie, îmi erai necunoscută, dar având o viaţă în faţă spre a-mi înţelege trăirile şi pornirile, eu, cel care îţi eram necunoscut, cu aceeaşi viaţă spre a-ţi cunoaşte dorinţele şi speranţele împlinite în forma cea mai concretă a acestor vremuri, fiindcă, de altfel ar fi, s-ar prăbuşi sub apăsarea tăvălugului acestei lumi, ruptă de sine înseşi, de chiar esenţa principiilor care au făcut-o să fie lume de oameni şi nu o adunătură de unul şi altul, adunaţi dintr-o întâmplare a dezordinii, care luptă unul împotriva altuia doar pentru recunoaşterea puterii şi a subjugării, doar pentru concretul faptei, pusă, în mod justificativ, sub puterea necesităţii şi rostului trupului, lăsat la dispoziţia propriei neputinţe de a merge până la capătul pe care îl propăvăduieşte în vorbele dorinţelor, lipsite de curajul adevărurilor care să-l ducă, întru totul, până la capăt.
Într-o realitate a certitudinilor, incertitudinea de ieri, prin ceea ce tu eşti, prin ceea eu sunt, azi este o certidune a realităţii, pe care nici viitorul, dintotdeauna înainte-mergător, mai trăitor decât orice trecut, oricât de apropiat, nici prezentul care se va şti făptuitor şi împlinitor, cu atît mai puţin trecutul, nu o poate contesta, acum sau cândva, mai târziu. Aceasta-i sabia care se arată celor care, credincioşi doar în ceea ce există, cuţitul îl ridică spre cei ce cred în ceea ce va urma să existe, la fel de mult, şi chiar mai mult decât în ceea ce există, a certitudinii certe. Şi semn al puterii ce o au cei ce pot să vadă ziua de mâine ca azi, urmat de un continuu azi. Impins spre mai departe de gândul de ieri, azi despre certitudinile ce vom fi, dincolo de ceea ce azi este distanţă şi nevăzutul în sens real, pot să-ţi spun despre ceea ce vom fi, spunându-ţi că ne vom fi, de ceea ce vor fi faptele, spunându-ţi că faptele ne vor fi ştiute, ori neştiute, dar înţelese de toţi. Exişti, exist, şi certitudinea existenţialităţii a legat, prin primul cuvânt, parâma capetelor de pod pe care, şi de care, se vor prinde, timp de o viaţă întreagă, toate cuvintele în care ne vor regăsi şi ne vor regăsi, oamenii de azi, oamenii de mâine, chiar şi eternitatea...
Am început a mă gândi să-ţi scriu, neştiutori unul de celălalt, scriindu-ţi, m-am convins că existăm, cu certitudine, tu, eu... şi, mai mult ca niciodată, din întâmplarea rostirii cuvintelor, s-a lăsat înţeleasă certitudinea existenţei noastre. Eu, tu, şi, la fel, noi...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [12]

*Orice balanţă are un foarte mic dezechilibru. Tocmai acesta este hotărâtor de multe ori.

*Despic firul în patru... O fac dintr-o cruntă necesitate: în nebunia ei, lumea a învăţat să împletească firele din adevăruri în care ascund o mare minciună. Aşa că eu fac drumul invers!

*Ploaia coboară norii la picioarele celor care nu pot nicicum urca deasupra lor!

*Oricât de mare tulpină ar avea un copac, fără coroană nu face umbră. Iar când două coroane se îmbrăţişează, umbră odihnitoare este dată tuturor.

*Parametri care pot fi anulaţi duc la simplificarea ecuaţiei, la soluţii rapide. Geneza, când vorbeşte despre cei doi ce trebuie să fie ca unul, face referire tocmai la o simplificare necesară.