sâmbătă, 31 august 2013

Alb, doar alb

În vremurile vechi, când nici timpul nu-şi avea încă lege pentru toţi, şi nu fusese înstăpânit peste Pământ, undeva în nemărginitele păduri hiperboreene, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb, cu ochii albaştri, ca seninul cerului de vară. Neobişnuit şi altfel fiind, ceilalţi lupi l-au privit îndelung, cu neîncredere, văzându-i imaculata podoabă albă, blană ce nu se asea-măna cenuşiului blănii lor, nici ochii lor, ruginii, cu ochii lui, ca lacrima zeilor, nici privirea lor, haină, cu privirea lui ce trecea noaptea, dincolo de nori, până la bolta cerească a nopţilor înrourate de ploile de stele.
Au trecut zile, şi au trecut nopţi, şi lupul cel alb a crescut frumos şi puternic. Vâna cât şapte dintre semenii lui şi atunci când zorii dimineţii puneau plumb în pleoapele celorlalţi, el era singurul care rămânea de strajă. Niciodată în sufletul lui n-a cugetat că dacă el vâna cel mai mult tot el ar fi trebuit să se înfrupte cel mai straşnic, ci, când haita se ospăta din ceea ce el vânase, aştepta întâi să se sature fraţii lui, mai întâi lupoaicele şi puii, ceilalţi apoi şi, la urmă mai mânca şi el câte ceva din resturi. De multe ori însă rămânea flămând, dar asta nu-l tulbura, ştiindu-i pe ceilalţi îndestulaţi.
Ceilalţi lupi, tocmai pentru puterea şi bunătatea lui, îl urau, nu-l iubeau. Într-o dimineaţa, când obosit a adormit, s-au repezit cu toţii, întreaga haită, asupra lui şi, cu o ură aproape asemenea celor ce oamenii o pot avea, au voit a-l sfâşia. L-au atacat cu ura celor care, neputând ajunge la înalţimea statuii, îi sfărâmă piedestalul, a celui ce, neputând să simtă căldura focului, toarnă apă pe el să-l stingă. Lăsându-i să muşte, Lupul Alb nu s-a clintit, deşi cu un mârâit i-ar fi putut alunga pe toţi. Nu îi înţelegea, nu le înţelegea dorinţa de a-l omorî, nu le înţelegea motivele. Şi, deşi era animal, ochii lui erau înlăcrimaţi. Nu putea pricepe de ce chiar şi fraţii lui, chiar şi mama sa au făcut asta... Şi a rămas pe loc. Văzând cum râuri de sânge se scurg din el, cum blana lui albă se umple de sânge, înroşindu-se toată, ceilalţi lupi au fugit îngroziţi. El a rămas acolo şi viaţa i se scurgea spre pământ, ca o jertfă adusă Luminii albe a Cerului.
Ar fi murit negreşit dacă o Forţă a Cerurilor, de nicăieri venită, nu l-ar fi ridicat, parcă spunându-i: “Scoală-te! Scoală-te şi vânează!”. Şi s-a ridicat...
Lupul Alb nu a pierit. A rămas acelaşi animal falnic, dar de atunci nu a mai căutat tovărăşia nimănui şi nu a mai vânat decât de unul singur. Dar, chiar dacă era singur, nu se ascundea. Se întâmpla ca, de multe ori, câte un lup sur să fie atacat de vreun urs; atunci, din neştiutul codrului, el apărea, îl scăpa pe cel prigonit, şi dispărea numaidecât în liniştea pădurii. Sau, tot de multe ori, câte un cerb sau vreun bivol năprasnic era greu de răpus. Atunci Lupul Alb venea şi dobora cerbul sau bivolul, dar nu mai lăsa ca înainte toată prada haitei, ci întâi îşi alegea cam cât ar mânca el în trei zile, îşi lua halca de carne şi se pierdea în desişul codrului, tot la fel de nevăzut, cum şi apărea. Dar nimeni nu i-a mai aflat, vreodată, sălaşul...
De după vreme cînd a alergat cu haita, Lupul alb nu a fost însoţit cu nimeni. Era tânăr, era prea tânăr când sufletul lui a fost ucis pentru prima data, atunci când haita a vrut să-l răpună, împinsă de acea forţă care îndeamnă la orice gest pe cei cu nimic mare, nici suflet, nici gând. I-au ucis sufletul dar, născut fiind şi nu făcut diferit, Forţa Cerurilor l-a reînsufleţit. Forţa Cerurilor fiindcă doar o asemenea forţă, cea care face altfelul să apară în lumea celor de acelaşi fel, cei care, mereu între ei însoţindu-se, ajung să-şi strice chiar şi obiceiurile, chiar şi firea, chiar şi mintea, chiar şi făptura.
O taină şi mai mare, prea mare ca legenda să o mai amintească, doar lumea Lupilor Albi, o ştie, doar alţi Lupi Albi, care au trăit-o şi ei, o cunosc. Taina celei de-a doua lovituri, cea prin care, încă o dată, sufletul i-a fost lovit şi ucis.
Lupul Alb vâna pentru sine, aşa cum, reînsufleţindu-l, Forţa Cerurilor l-a învăţat, când goana după o caprioară l-a dus prin alte ţinuturi. Acolo, într-un crâmpei de poieniţă, a zărit un alt Lup Alb fugărit şi batjocorit de haita de lupi suri în care trăia. Pentru o clipă, o ură năprasnică i-a împăienjenit ochii şi vocea sângelui, a sângelui său vărsat, urla în el, urla de putea arsuzi pe oricine, chiar şi pe Dumnezeu: “De ce, de ce încă unul”? Ar fi vrut să-i atace pe ceilalţi, să-i sfărâme şi să-şi răzbune suferinţa. Acum vedea că nu mai era singurul alungat prin puterea haitei şi nu a luptei drepte, prin unirea celor ce, în taină, pun la cale păstrarea năravurilor. Ştia că mai există cineva asemenea lui. Îi tremura spinarea şi muşchii i s-au încordat... Doar un salt de-ar fi făcut, haita turbată de plăcerea vărsării de sânge nevinovat, ar fi fost nimicită. Dar aceeaşi Forţă a Cerurilor l-a oprit: “Să sufere şi să înveţe ceea ce era de învăţat”! Lupul Alb, împotriva propriei porniri luptând cu el însuşi, a stat pe loc şi a privit cum celălalt lup a fost răpus şi părăsit. L-a văzut cum s-a ridicat, dar nu i-a zărit lucirea ochilor... Şi nici n-a ştiut ce forţă l-a ridicat pe celălalt Lup Alb din tină. S-a apropiat într-un târziu şi a văzut că celalalt nu era lup, ci lupoaică. Şi aceasta a ridicat capul spre el. Totul e de la sine înţeles... Tot ceea ce a urmat era scris în Legile Firii.
Şi au fost zile şi nopţi cât ei au hălăduit prin păduri. Au fost zile şi nopţi care au trecut în pace. Nici nu mai vânau decât pentru trebuinţă, vreun fazan, vreun iepure, cât să nu piară de foame. Lupul Alb deja aştepta toamna... aştepta să-şi vadă primii săi pui.
Într-una dintre aceste zile, o haită de lupi suri, pribeagă era atacată de un grup de vânatori. Au sărit amândoi în apărarea haitei, gonindu-i pe vânători cu mare uşurinţă. Totul era asemenea unui un vis frumos, nici nu gândea bine unul dintre ei ceva, că celălalt şi înfăptuia. Se pornea unul spre a-şi făptui pornirea, celălalt asemenea făcea şi el. Erau, împreună, o forţă de nestăvilit, erau împreună ca unul cu putere întreită.
Cu fiecare răsărit de soare lupoaica se întărea. Din rănile trupului rămăseseră doar nişte mici cicatrici. Rămăseseră însă rănile sufletului... Şi mai era şi privirea aceea a ei, pe care el nu o zărise niciodată, şi care-i umbrea ochii ei, întunecându-i, care altfel erau azurii, asemenea cu cei ai lui. Amândoi erau trecuţi prin clipa neagră a sufletului ucis de semeni.
După o vreme au întâlnit haita ce o prigonise pe lupoaică. Lupoaica, încurajată de puterea lui, fără a-i arăta, s-a pregătit să atace. Un pas, doi, şi a sărit!... dar pieptul ei s-a lovit, în zbor, de pieptul Lupului Alb. “Nu călca Legea!” – părea să-i spună privirea lui, hotărâtă. Ea, însă, ştia doar ceea ce avea de făcut, altceva nu mai avea putere să înţeleagă.“Răzbunare!”, striga sufletul ei, care, nicidecum nu se vindecase, nu se putuse desprinde de trecut, nu uitase durerea rănilor pricinuite de cei care, voind c-o alunge, erau necurţători. Şi acum o împingea pe calea nenorocirii. A zvâcnit în aer, şi pentru a putea să treacă de el, l-a muşcat. Apoi s-a aruncat asupra haitei.
Lupul Alb a împietrit în locul unde era şi ochii lui, asemenea albastrului apelor curate şi reci, în lacrimi, iarăşi, pe lupoaică au văzut-o sfârtecată şi ucisă de haita care, într-o nebunească, demenţială luptă, nu s-au oprit decât după ce au rupt-o în bucăţi, împrăştiindu-i trupul, pentru a nu se mai şti, niciodată, nimic, de existenţa ei, dar şi despre cruzimea lor.
S-a dus, într-un târziu, spre locul supliciului şi, găsindu-i capul, cel pe care semenii ei, ai lor, nu-l putuseră strivi, a înţeles mai multe, a înţeles totul din privirea ei pietrificata. A înţeles că toată pornirea ei era din ură, dar ura n-a putut să o înţeleagă... Şi a zărit în ce mai rămăsese din coama ei, printre firele albe ca neaua, smocuri cenuşii... Se întreba cum de nu le văzuse până atunci? Se întreba de nu cumva nu a vrut să le vadă? Se întreba de nu cumva voia ca şi ea să fie albă, albă ca şi el?
Lupul Alb a simţit atunci, că moare a doua oară. A simţit durerea rănii pricinuite de muşcătura ei. Rana nouă nu era cine ştie ce, dar rana din sufletul lui deschise şi toate celelalte răni, cele de când el fusese atacat de haita lui, dar şi alte multe răni ale trăirilor pe care le avusese pe când singur era. Simţea sufletul că-i este ucis iarăşi.
Vremurile sunt altele, timpurile s-au trecut. Dar şi acum, de pe întinsurile câmpiei, până în cele mai ascunse locuri din munţii cei vechi, vâneaza Lupul Alb, veghetorul lupilor suri. Însă ştie! Ştie că într-o zi, după ce va fi salvat poate a mia oară vreo haita hoinară, una îl va răpune şi trupul lui va fi jertfă de sânge, va fi pradă pentru ceilalţi lupi suri. Şălaşul lui din Ceruri însă nu i-l va călca, nimeni, niciodată... Nimeni, niciodată, nu-l va putea putea fura de ceea ce fusese şi, acolo, acasă, era...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [16]

*Doar cel care a petrecut o noapte în ger, ştie ce căldură are sufletul!

*Bărbaţii adevăraţi nu fug de rup pământul la primul răgnet al umbrelor. Cei ce tremură la primul zvon despre un posibil cutremur nu sunt "în acord cu Divinitatea", cum au răspândit zvonul mari spirituali certaţi cu însăşi curajul lor; laşitatea nu este însemn Divin!

*Cele mai dure lovituri le dau mediocrii când li se aduce la lumină mediocritatea. În mediocritatea lor nu sunt conştienţi de duritatea loviturii.

*Am primit sfaturi pe care, de câte ori le-am urmat, am greşit... Am primit idei care m-au scos la liman. Dar cum ştiu să greşesc şi singur, nu mai vreau să primesc sfaturi, nu mai accept sfaturi. De-aceea eu prefer să dau idei!

*Când se topeşte zăpada ştie câtă apă va curge înspre mare?

*Mulţi nu mă vor! Dar dacă Unul mă vrea, e de ajuns să ştiu că am de ce să ramân pe aici, chiar printre cei ce nu mă vor!

*Am învăţat multe... Ştiu acum cum se pot desface nodurile gordiene. Cunosc însă acum şi cum şi cine le-a înnodat!

miercuri, 7 august 2013

Prin cuvânt, începutul şi viitorul

Dintotdeauna, de mai înainte de a se face lumina lumină, de a deveni întunericul întuneric, de când amănuntele erau doar amănunte şi nimeni nu le ştia că pot fi detalii, de când nimic nu era, dar toate se aşteptau să fie, cuvântul îşi avea toată puterea, putea face şi putea desface, putea înălţa şi putea coborî, putea îmbogăţi ori putea sărăci fapte, trăiri ori chiar esenţialitatea existenţei a tot şi toate. Şi prin pute-rea ce o avea, mai mare decât vreodată s-ar găsi cineva care să spună sau să creadă că are năucitoare puteri, ni s-a dat să fim şi noi, cândva şi acum, rostitori de cuvinte ispititoare şi izbăvitoare.
Aproape de tine prin cuvânt ajung şi tot prin cuvinte sunt. Şi ascult tăcerea cuvintelor tale, care mi se destăinuie, care despre tine îmi povestesc, lăsându-mă să te ştiu dincolo de ceea ce laşi să se vadă şi dincolo de ceea ce, oricine s-ar încumeta să caute înţelesuri, s-ar lovi de stavila pe care adevărul ce ţi-l păstrezi ţie, ce ţi-l păstrezi ca reper al drumului, spre nemairătăcire ori clipă de pas bătut pe loc. Chiar de nu am cum să-ţi aud rostirea cuvin-telor, în tăcerea aşteptării mele, aud glasul trăirilor tale care, trecute prin focul purificării, şi prin sabia despărţirii grâului rodnic de neghina fără de folos, bună doar pentru cei ce nu pot decât după forma ce o ia mâna când strânge boabele în pumn, te redau dorinţei vieţii în forma ei simplă şi pură.
Nu avem azi, noi cei ce acum suntem, alte drumuri care să ne aducă mai aproape... deşi neştiute amintiri, uşor ascunse sub păreri şi înţelegeri, au îndreptat, deja, sensurile drumurilor noastre, spre ceea ce se va numi, cumva întâmplător, cumva dintr-o simplă zicere, a mea, de mie îmi este rândul, a ta, de va fi să fii tu cea care pasul îl faci, începutul a ceea ce doar cuvântul îl va putea cuprinde şi-i va putea înţelege toate motivele care l-au îndemnat să nu mai stea să aştepte firescul de care se vorbeşte peste tot, în faţă şi în spate, de cei care îşi ţin viaţa agăţată de vorbele pe care alţii le-au rostit, fără să se întrebe dacă nu, cumva, tocmai acele vorbe s-au spus pentru a ascunde adevărul, cel care, trăit fiind, înseamnă şi bucurie, şi înălţare, şi împlinire, şi schimbare. Prin cuvinte facem paşi spre mai aproape, prin cuvânt s-a început vremea care ne va defini şi, din nou, pe amândoi, ne vor redefini.
Amândoi, tu şi eu, suntem azi cuvânt, cuvântul care s-a zămislit pentru a zămisli clipa de adevăr în care, întâia oară la ceas de seară trăită, apoi, ca printr-un obicei, la ceasul dimineţii, în miez de noapte ori în miez de zi, va fi treaptă, şi mereu treaptă de izbăvire şi izbândire, tălmăcindu-ne sensurile încă neînţelese, ori abia de atunci începute a se arăta, ale puterii din noi, rostitoare a cuvântului dintr-odată şi împreună, nerăbător a fi răspuns şi chemare căutătoare de răspunsuri, faptă şi dorinţă în aşteptarea altor fapte. Suntem cuvânt rostit şi cuvânt înţeles ca întreg, cu toate sensurile, asemenea fulgului de nea care se ştie urcat la Ceruri şi coborât din Ceruri, pentru a lăsa cunoscută ideea splendorii frumuseţii înainte de a urca iarăşi acolo, în Cerurile în care splendoarea este totdeauna o realitate care-şi aşteaptă trăitorii, pe toţi aceia care-o vor trăi prin ei înşişi, prin bucuria măruntă, bucuria fără cuvinte mari, fără gesturi mult privite în oglinzi, fără gândul de a da bine, lăsându-i binelui toată lumina, adunată la un loc, a stelelor ce veghează nopţile lumilor şi a celor ce, în plină zi, existând, sunt mărturie judecăţilor drepte.
Marginile lumii sunt în mişcare, se mişcă lumile cu totul... Parcă îmi aduc aminte nopţile şi zilele căutărilor de cândva, parcă aş vrea să îmi spun că amintirea este doar un vis sau că n-are trecut, ci este ceva care se arată venind din trecut doar pentru a lăsa vii-torului impresia că nu e nou. Ştiu însă ce e amintirea, şi visul îl ştiu, aşa că uşor îmi e să te privesc în viitorul liber de constrângerile gândurilor că trebuie, făptuitor al datului omenesc şi al înnobilării prin urmare lumească a ceea ce este omenesc, al semnelor în calendarele ce ţin minte coborârea îngerilor între oameni, de după clipele în care oamenii, pereche, până la Ceruri se înalţă, în menirea lor de a chema şi a face drum luminos coborârii îngerilor. Peste pragul lumilor trece cuvântul meu, peste pragul lumilor trece tăcerea ta, aşteptând acel dat care să o preschimbe în a dezlega mistere şi a lega, în Ceruri, precum pe Pământ, prin întâiul cuvânt al vestirii viitorului, cel greu de crezut, greu de înţeles, greu de acceptat ca fiind chiar eternitatea.
Aud poveşti despre vieţile celor ce cu ei înşişi, înainte de a trece pragul suferinţelor ori chiar după ce s-au rostogolit pe toboganele decăderii, după ce s-au târât în căutarea razelor de lumină, au căzut la pace ca să-şi poată crede trăirea după forma umbrelor. Aud suferinţa tăcerilor şi învăţ să ştiu că vederea e asemenea privirii şi înţelesul asemenea auzului. Şi te văd, şi te înţeleg... şi din ceea ce văd şi înţeleg, aştept clipa în care te voi privi şi te voi auzi. Te ştiu din ascultarea tăcerii şi din vederea formelor gândurilor îţi ştiu şi chipul şi trupul şi zvâcnetul dezlănţuirii trăirilor. O grămadă de cuvinte, de mine cuvântate, ori de alţii rostite, nu au cum, sunt prea sărace, pentru a te modela cu înţeles deplin, dacă nu ştiu să cuprindă, pe lângă întocmai conţinutul, cântecul armoniei ce o cauţi, ce o aştepţi, ce ştii că va fi, şin viaţă, aşa cum în suflet, cu totul, pe de-a-ntregul, îţi este. Te văd în citirea cuvintelor şi văzându-te îmi regăsesc şi-mi redau mie, puterea de a crede în toate câte pot urma, şi-a crede în tine, în dorinţa pe care n-o poate stăvili nici plecarea, nici venirea, de a mă reda prin tine, mie.
Rând pe rând, cortina distanţei şi opreliştile ce îţi dau de furcă în a te lăsa pe deplin trezită la realitatea a ceea ce eşti, cele care, încercând a se înstăpâni, te ademenesc ori te forţează a dormi somn fără odihnă, într-o realitate a altora, a tuturor, cum spus este, ambiguu şi tăinuitor, plină de judecăţi şi prejudecăţi, contradictorii adeseori şi fără folos întotdeauna. Rând pe rând, ca plecând dintr-un trecut al trecuturilor, în zbor mai repede ca vântul, paşii vor merge drumul dinspre ieri niciodată, prin posibilul acum, înspre sigurul şi singurul timp care nu se va mai lăsa prins între acele ceasornicelor care l-ar măsura doar de-ar putea merge înainte şi înapoi.
Ireversibile toate sunt, oricâte reversibilităţi crede sau caută omul să creadă că există. Cauzele sunt cauze, efectele sunt efecte. Le ştie omul pe cele care îi sunt date să le ştie, dar de cele mai multe ori îşi închipuie că le ştie. Şi nici nu se lasă convins de adevărurile care au fost, sunt şi vor fi. Nu va voi niciodată să creadă că viaţa este cauza morţii şi cât nu va voi să trăiască pentru a-şi prelungi viaţa, va tot căuta să prelungească ceea ce nu se poate prelungi, fiindcă ea, prin faptele lui, singură se scurtează. În absurdul necredinţei sale, îşi mai închipuie omul că dragostea este efectul iubirii, ca să se poată împăca, în faţa altora, cu ideea că dragostea poate fi cauză a iubirii. Doar cine iubeşte ştie ce este dragostea, ştiind că amândouă au cauzele lor, diferite, dar rar, foarte rar, omului îi este dat să le aibă pe amândouă în începuturi. Din absurd s-a ajuns să se creadă că dragostea are nevoie de iubire ca început, fără a se accepta că iubirea singură se va aşeza în suflet, sub umbra necesară a dragostei, pentru a-i ierta acesteia, şi omului, păcatele de a-şi închipui că ceva din trecut se poate să fi fost ceea ce este prezentul, că prezentul e ceva ce poate fi, cu ceva, măsurat.
Acum toate sunt începute, spuse deja prin acel cuvânt care nu s-a lăsat auzit, dar gândurilor s-a destăinuit, şi a trasat conturul a ceea ce va fi formă, faptă, trăire, fără aşteptarea potrivirii, de care este convins, între plinul ce va umple golul, precum lumina nu-i lasă nici o şansă întunericului de a se mai crede atrăgător, când se ştie gol de orice strălucire, fiind deja potrivite, de cândva, din timpul alegerii celor scrise, celor ce scrise fiind, nu se tem de nici o împotrivire, ci doar stau în cuvenita aşteptare. Ţi-ai rostit gândul, cuvântul eu deja l-am scris, ţi l-am auzit de atâtea ori şi, sigur fiind de el, l-am înscris printre cuvinte, pentru a rămâne doar de tine ştiut, fiind acelaşi ce ştii că l-ai spus pentru a cuprinde în el toată trăirea de om. Este cel care va fi cauză şi motiv începutului, începutul fiind cauză şi motiv pentru toate. Şi toate sunt deja cuprinse în cuvântul nostru.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [15]

*L-a văzut cineva pe Charlie Chaplin pe scena unui club de noapte?

*Singura datorie pe care o ai, oricând, în cursul oricărei vieţi, este să-ţi fii loial ţie şi să nu-ţi ignori sufletul.

*Soarele răsare fără să întrebe pe cineva. Atunci se schimbă noaptea în zi. Schimbarea dinspre rău înspre bine nu stă nici ea în aşteptare!

*Oricât de multe experiențe sunt date a fi trăite, nu se va ști niciodată cât se poate îndura. Nimeni nu poate să ştie unde va ajunge și nici felul în care îl vor schimba loviturile primite. Poate însă alege, căci ele îl pot înrăi sau face mai bun; îl pot transforma într-un om puternic, încrezător, luptător sau într-un om slab, speriat, resemnat, îl pot face trăitor al eternităţii ori îl îngroapă în banala uitare.

*Dacă tot îmi luaţi drepturile, de ce nu mă omorâţi? Fără drep-turi nu trăiesc ci doar vieţuiesc. Aşa că aţi uitat să-mi luaţi un drept, acela de a trăi printre voi, ca voi. Vieţuitoarele trăiesc în păduri, pe străzi sau în locuri amenajate de voi. Eu unde am loc?

*În această lume ancorele au lanţurile formate din zero-uri iar partea grea este formată din mersul de-a buşilea, relaţii şi sex.

*Mă simt mai bătrân decât timpurile ce-au trecut, dar mai tânăr decât cele ce vor veni!

*Orice clipă merită să fie trăită. Însă e o mare diferenţă de o trăieşti vertical, orizontal sau oblic!