miercuri, 26 iunie 2013

Neliniştea liniştii nopţii

Spuneam, unuia, altuia, celor care căutau să-mi audă spusele, că am obosit.... şi ţie ţi-am mai spus despre visele din care ştiu ce-i cu tine, spus, aşa cum totdeauna, în vis, cu înţelesuri trecute de cuvinte şi fapte, pe de-a-ntregul, cu amănunte în care este ştiut şi firul de păr ce ţi-l mişcă vântul, altfel de nesimţit, ce mişcă firele de praf care ţi-ar putea farda privirea prea mult ai obligat-o să privească realităţi absurde, ori tresărirea speranţei care se simte pierdută de adevăr, obligată să stea de veghe la propriul catafalc, pe care gândul prefăcut în dorinţe, mascate, i l-a rostuit, cumva, cândva, într-o grabă ce chiar şi pe el, de ar fi avut un strop de lumină, să vadă, l-ar fi speriat. Visele, acele vise, dincolo de oboseala mea, au obosit şi ele să-ţi mai vadă tânguirea şi mersul înainte pe care abia aştepţi să-l faci spre înapoi... Şi l-ai face de nu ţi-ai ţine mândria ca stindard...
De-ai putea fi una şi aceeaşi, cea din realitate cu cea din vis, ori cea din vis cu cea din realitate, n-ar mai fi nici viaţa ta o mare şi continuă, perpetuă contradicţie. Unii cred că te ştiu, unii spun că te ştiu, eu nici una nici alta nu spun, dar nici nu pot să le dau dreptate. Nici ţie, oricât de înţelegător, ori nepăsător aş fi, nu-ţi pot da dreptate. Se prea poate să nu te ştiu, dar eu te cunosc, şi în diferenţa dintre a şti şi a cunoaşte se manifestă puterea de a crede, cea care nu dă doi bani pe cuvintele care n-au faptele alături. Tu nu mai crezi în tine, nu mai eşti cea care să vezi munţii cum ţi-i dobori la picioare. Acum poţi face multe, dar o faci vânzând ori cumpărând puterea unui moment care, stă la discreţia efemerităţii, mereu cu spatele întors la eternitate. Dar eternitatea ţi-o vrei, ştii că în mare parte ţi-ai pierdut-o, şi totuşi, cu mândrie, păşeşti prin mlaştină...
Dacă te întorci, nu te mai poţi duce, dacă te duci, nu te mai poţi întoarce. Iar orizontul nu-i nici senin, nici înorat, ţi se arată arzând şi-l bănuieşti de complicitate cu mine, dar de fapt eşti îngrozită de ziua în care fulgerele Cerurilor focuri vor slobozi, arătând feţele hidoase ale tăinuitorilor şi lăudătorilor, în a căror vorbă, tu, te-ai încrezut şi în ale căror vorbe ţi-ai proptit hotărârea deznădăjduinţei şi a renegării propriei conştiinţe. Acum, zi de zi pleci, deşi te întrebi, când tu cu tine eşti, cât de departe poţi să ajungi dar noapte de noapte de întorci, deşi te întrebi, tu cu tine fiind, dacă este posibil, sau este imposibil, înapoi să ajungi. Mereu fără răspunsuri regăsin-du-te în faţa a ceea ce ai fost când îţi puneai în gând să fii ceea ce încă mai vrei să fii, te războieşti cu cea care ai fost când te-ai hotărât să fii ceea ce eşti. Din prea mare mândrie, te confunzi pe tine, cea de acum, cu cea de totdeauna, cea care mai poţi fi doar revenind de tot atâtea ori cât va fi necesar pentru a-ţi scutura mâlul ce îţi intră acum, încet dar sigur, în piele şi sub piele.
Să te renaşti nu mai ai timp, să o iei de la capăt nu mai poţi, să ştergi urma întâmplărilor nu mai poţi. Tot ce mai poţi este să vii, câteodată mai rar, alteori noapte de noapte, şi să-mi vorbeşti despre viitorul ce-ar fi fost, deplângând viitorul ce îl porţi pe umeri ca pe o cruce a neputinţei de a-ţi da întâietatea de om în lupta cu neomenia şi neşansa de a nu rezista tentaţiei promisiunilor cuvintelor dulci care promit marea cu sarea şi când se ştiu cu sacii în căruţă, la picioare pun deşărtăciunea decăderii. Neputinţa ta de a spune lucrurilor pe nume, încă existenta căutare a omului care, deşi pe sine s-a pierdut, vrea stăpânitor să se ştie şi, stăpânitor fiind, crede că poate lovi pe la spate fără să dea cuiva socoteală, este cea care-mi face visele să obosească, îndatorate peste măsură răbdării pe care o au să te tot audă, să te tot vadă, să-ţi tot răspundă rugăminţii tale de a-ţi lăsa porţile larg deschise.
Adevărurile se rostogolesc în jurul tău... dar te uiţi, încă te uiţi, la cei care s-au obişnuit, cu ei înşişi fiind asemenea, să pună rămăşag pe mărunţisuri, numindu-le împliniri şi fericiri, ştiindu-se neputincoşi în a trece dincolo de nişte vorbe strânse claie peste grămadă, dincolo de nişte cuvinte memorate în vremurile când nici diferenţa dintre a fi şi a exista nu o puteau face, dincolo de înţelesurile aparent asemenea ale dorinţei şi ambiţiei de a poseda. Ai ajuns chiar să nu mai poţi face diferenţa între a te avea pe tine, ţie, sau a te poseda, a te distra sau a-ţi da în petec, a plânge sau a te plânge. Închipuindu-te, vrei să dormi, ca să fii odihnită... Dacă te-aş întreba cum se vede, dinspre tine, un animal cu pantofi, ai avea răspuns?
Prea multă oboseală, prea multe întoarceri şi reveniri în lumea în care nu se poate spune da doar pentru ca timpul prezentului să nu aibă durerea pe care viitorul tot o va aduce şi nu se poate spune nu doar pentru că omul, vieţuitor al vieţii, a inventat uitarea ca scuză a propriei mărginiri, a puterii tot mai reduse de a înţelege nemărginirea şi, odată cu ea, pe cel ce îi seamănă, fiindu-i asemenea, dar niciodată la fel. Fiindcă în lumea în care timpul n-are nici început şi nici sfârşit, în care şi naşterea şi moartea se petrec de oricâte ori este nevoie pentru ca cel nevoiaş într-ale înţelesurilor să-şi câştige sau, de cele mai multe ori, să-şi recâştige, bogăţia care-l poate face mai bogat decât pe cei mai mari bancheri în vremurile gloriei depline, viitorul nu-şi pune problema trecutului pentru a fi viitor, aşa cum trecutul nu-şi aminteşte cum e viitorul prezent, de vreme ce el ştie cum viitorul se va răsuci ori se va rostogoli, se va da peste cap sau se va pune, ca piedică, de-a curmezişul drumului, doar pentru că se ştie deja definit şi imposibil de redefinit prin închinare şi vânzare celor ce se dau mai mari într-ale dezdumnezeirii, într-ale deformării unei realităţi pe care omul, mereu şi mai mereu acum necredincios, nu şi-o mai crede, nu şi-o mai vrea. Se vrea, azi, femeia bărbat şi se face bărbatul nesăbuit, doar din motivarea pe care şi-o aduce, gândind că de va nimeri stelele ce cad, vânat se va chema şi de mâncare nu poate duce lipsă, oricât ar fi foamea să îi dea târcoale.
Noaptea vii, noaptea pleci, de lumina zilei eşti înfricoşată. Noaptea eşti tu, ziua îţi închipui că eşti tu. Ziua asculţi de tine, noaptea nu ştii ce-i cu tine... Norii sunt duşi de vânt încotro el se duce, însă, cei care nu pot să vadă dincolo de coama caselor, se miră când văd fumul dus de vânt în depărtări însă norii stau grămadă, gata să tune şi să fulgere, deasupra caselor lor. Şi chiar după ce casele de focuri le sunt nimicite, întrebări îşi pun despre norii ce nu se dau duşi încotro bate vântul, ci, dimpotrivă, contra vântului merg. Înţeleg puţini că doar norii ce se lasă prea jos, la aceleaşi obiceiuri ca oamenii ce privesc pământul ce le lunecă de sub picioare, se dedau. Cei ce îşi aţintesc ochii spre tăriile cerului, nici stelele care-i lasă de oameni văzuţi, nu-i fac săşi ducă într-altă parte drumul, altfel decât cel pe care îl au rostuit să îl facă.
Grei şi îndărătnici, azi, ţi-s paşii... Ce-mi este dat să văd eu la oameni şi cum eu văd lumea, greu nu-mi este să spun. Oricărui animal i se pot pune pantofi... Maimuţa care va învăţa să poarte pantofi cu toc înalt, chiar şi când îşi va da capul pe spate ca şi cum ar privi soarele în ochi, doar se va maimuţări sau când capul şi l-ar pleca, crezîndu-se că priveşte pământul deşi ea doar se va strâmba. Oricum ar învăţa să tropăie, spre a-i auzi cât mai mulţi trecerea-i, nu va fi femeie, nici măcar maimuţă evoluată. Tot aşa va fi motanul ce se va arăta încălţat, chiar şi şoarecii îl vor privi, dar nu va ajunge nici măcar un motan nobil, nicidecum un bărbat. Şi maimuţa şi motanul doar vor ajunge un timp priviţi, în vorbele tuturor, chiar şi zarva vor face cât se va şti de ei. Dar mai apoi chiar şi amintirea lor va muri.
Mai sunt însă, pe pământ, şerpii, iar în ape, peştii. Sunt cei de care nimeni n-a auzit şi la care nimeni nu s-a gândit să-i ştie ca putând purta pantofi. Sunt doar târâtori şi lunecoşi, dar degrabă neputincioşi a face faţă locurilor în care nu pot să se târască ori să lunece. Şi mai tot timpul sunt reci, răcindu-i graba cu care ies în faţă şi graba cu care fug spre locuri fără motiv de viaţă a celor ce stau la vederea tururor, înfruntând ceea ce au de înfruntat, căutând să nu fie lunecoşi şi nici picioarele să le tremure.
Precum şarpele, pe ascuns, seara îţi strecori gândul înspre mine, crezând că ţi se va întoarce ştiutor despre mine, prea mândră să crezi că ale nopţii tale gânduri te-au trădat şi te trădează. Doar ele, cele ale nopţii, cele ale somnului se mai gândesc să aibă grijă de tine, tu nu-ţi mai ai de mult. Sau poate ştiu că nu pot fi precum şarpele, aşa cum ţi-ai hotărât tu să-ţi fii... Precum peştele, dimineaţa, aluneci prin apele pe care le-ai tulburat destul ca abia să-ţi fie pentru nouă vieţi pentru a le limpezi, să-ţi aduci înapoi gândurile, temătoare de adevăr şi temătoare de lumea în care fluturi, încă mult prea mândră pentru realitatea care eşti, steagurile fericirii şi împlinirii...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [11]

*E atâta haos în lume, atât de puţini cei ce nu îl confundă cu dezordinea, că s-a ajuns la dezordine!

*Mulţi, foarte mulţi, se temeau până acum de moarte. Acum se tem de viaţă! Acum se intra în nor-malitate deşi, cei care se tem, nu îşi pot imagina că motivele nedrepte i-au adus pe calea dreaptă!

*Nu-i vrednic de a urca la Ceruri cel care nu a ajutat măcar pe un altul săîşi vadă păcatele şi să se gră-bească a se lepăda de ele!

*Întunericul nu are culoare, dar are răceală!

*Emoţiile dau măsura neîncrederii, nicidecum a puterii sentimentelor!

*Când lacrima durerii îngheaţă pe obraz, îngerii plâng şi ei!

*Nu mă consider un om spiritual, căci eu n-am blazon. Blazonul te face credibil. Eu doar trăiesc aşa cum mi se dă să fie orice clipă!

*Mari sau mici, cuvintele sunt jaloanele care ar trebui să ştim că vor ghida drumul deja creat. Rămâne doar a fi mers.

*Focul nu se stinge când mocneşte. Mocnind este distrugător!

joi, 20 iunie 2013

Obosit, aşteptând...

Ca niciodată, acum, cum nu îmi amintesc vreodată să mă fi ştiut, sunt obosit. Simt oboseala chiar şi în priviri, o simt chiar şi în auzul vorbelor ce mi se spun, îmi invadează gândurile. Până şi aşteptarea zace obosită, nemaiştiind deşi aşteaptă sfârşitul sau de mai are folos, ca timp al înţelegerii sau trecerii timpului. Am obosit, până şi trăirile se arată obosite. Nici faptele nu se lasă mai prejos, le simt deja dorinţa de a face ceea ce paşii deja au început să facă: să se târască.
M-a făcut să fiu atât de obosit prea multa nehotărâre de care, în juru-mi, m-am lovit şi prea multele justificări ale nehotărârilor, acceptată doar ca mod de rezistenţă la toate cele care se adună una peste alta, văzută ca şansă unică de supravieţuire într-o realitate colorată aiurea, în fel şi chip, de acelaşi gând nehotărât. Am obosit văzând ceea ce se vede, fără eforturi, însă nu se vrea văzut...
Am obosit văzând vinovaţii care, în loc de a vorbi despre urmările vinovăţiei lor, au învăţat că tupeul e armă ce-i poate apăra, căutând vinovăţii celor faţă de care se fac vinovaţi, aruncându-le ca pe un snop să săgeţi care lovind, să facă răni şi să doară, spre a se uita de faptele vinovăţiilor lor. Şi parcă spre a nu avea timp să mă pot o clipă odihni, se pun a se dezvinovăţi de orice, chiar şi de nevinovăţie, căutând calea de a arăta sufletul, mintea şi gândul ca fiind curate ca lacrima, de a li se adeveri credinţa că sunt doar plătitorii păcatelor altora, urmare a faptelor altora.
Am obosit să îmi tot spun părerea, cerută fiind, şi să aud argumente care să o contrazică, doar pentru că părerea mea nu avea acele argumente care să o facă să fie aşa cum îşi dorea cel care mi-a cerut-o, simţind şi el ceea ce era uşor, şi de alţii, de văzut, că firescul e tot mai nefiresc şi dintr-un rău se dă într-un alt rău, fără ca lanţul să-şi aibă sfârşit. De-atâta oboseală ce mi-o simt, faţă de mine simt datoria de a nu mai avea păreri, dar cum nu-mi vreau luptă cu propriul adevăr, încep să tac, oamenii tot mai rar fiind dornici de altceva decât vor, chiar dacă ceea ce vor îi face să ceară ajutor. Măcar vorba, de va putea, să nu-mi obosească de tot...
Mâna întinsă celor ce ajutorul, spre a nu luneca pe tobogan, îl cer, am tot ţinut-o. Dar am obosit să fiu atent nu pentru a fi de ajutor în momentul inerent al dezechilibrului, ci pentru a mi-o apăra de lovitura ce venea ca un fulger, ascunsă de încăpăţânarea de a susţine că doar coborârea este calea cea mai bună şi cea mai dreaptă spre a se reuşi în ceea ce se spunea că n-a fost niciodată reuşită, spre a se ajunge la limanul de care abia se spusese că nici ştiut nu este.
Am obosit să aud repovestite, după chip şi asemănare, învăţături, amputate sau chiar lăsate fără viaţă, să văd că dascăli şi învăţători pe cei care citesc pe sărite sau pe cei care ceea ce alţii laudă şi ei laudă, fără a şti ce laudă şi de ce laudă, chiar fără a înţelege că totul e o simplă laudă. Am obosit să pun în locul celor trei puncte pe care doar orbii cei mai orbi nu le-ar vedea, săriturile dintre înţelesuri, ceea ce lipsea, şi pentru acest motiv să fiu acuzat de neînţelegere, să adaug, înţelesului prezent, înţelesul viitorului, şi pentru acest motiv să mi se spună că sunt cârtitor, potrivnic şi neînţelegător.
Am gândul, de oboseală, dornic a adormi, şi de a dormi adînc de câte ori mi-a fost dat să ascult poveşti despre lumi în care nimic nu e altfel decât se doreşte, şi pentru a fi luate ca adevăruri, se pun în gura unor cunoscuţi, sau necunoscuţi, foşti sau chiar şi nefoşti trăitori pe Pământ, doar-doar vor fi cât mai mulţi cei care le ascultă şi rostesc numele celor care întâii le-au adus oamenilor spre a fi cunoscute. Am obosit să le spun celor care s-au luat după ele, crezând în adevărul care, dacă lumea nu o pot totuşi îndrepta, măcar pe ei i-ar fi îndreptat, că sunt poveştile altora, sunt înţelesurile altora, că aceia care au fost primii povestitori caută ei, pentru ei, înţelesuri, dar din teama de a pierde, de a renunţa, de a se schimba ei, de a ajunge a fi alţii, pe alţii îi ademenesc şi-i încearcă, ori doar îşi vor un podium de nemuritori cât încă sunt vii.
M-am obosit, de o viaţă încoace, să tot şterg etichetele pe care oamenii altor oameni le pun sau, uneori, cu blândeţe sau cu răutate, şi le pun chiar lor, privind eticheta pe care altora, cu răutate sau cu blândeţe au pus-o. Şi pentru că n-am putut să văd, aşa cum era eticheta, nici diavoli din cei mari, întrupaţi, şi nici arhangheli puşi în trupul unora care numai fapte asemenea îngerilor, departe de cele ale arhanghelilor, n-au făcut, m-am încărcat şi duc după mine, etichete la fel de neadevărate ca acelea pe care am încercat, încerc şi voi tot încerca să le şterg. De judecată fug cei ce flutură etichetele, împotriva judecăţii sunt, dar judecă mult mai mult decât toţi cei pe care îi arată cu degetul ca fiind judecători sau prieteni cu judecata. Şi-am obosit încercând să-i conving măcar ca, din când în când, după ce pun o etichetă, sau despre cineva vorbesc, ridicându-l în slăvile cerului, ori cufundându-l în adâncurile cele mai întunecate, sau despre învăţături cu aceleaşi porniri, vorbind, să se uite în oglindă. Şi de vor descoperi mai mult decât văd, să uite, atunci, a pune şi a-şi pune etichete...
Am obosit, încercând, uneori reuşind, alteori nereuşind, pentru cei plecaţi, ştiindu-i ca pe toţi ceilalţi, veşnici, şi mai ales pentru cei care, aici, în viaţa de pe Pământ, sunt altfel decât ceilalţi, sunt nemuritori. Fiindcă din lipsă de adevăr pentru propriile idei, oamenii îi încarcă şi cu alte etichete, cu alte merite sau alte nemerite, cu alte puteri, cu alte limitări, de a face bine sau a face rău, De judecata faptelor nu scapă nimeni, fiind normal, firesc, fiind cea care şi pe alţii îi poate îndrepta, dar de la faptă până la viaţă şi de la viaţă până la sufletul puţin trăitor în timp omenesc, e cale lungă şi greu de ştiut. Şi nemuritori fiind, mai grea le va fi povara pe care nu şi-o merită, doar pentru că unii şi-au găsit ca singură cale, neputând altceva face, să se agaţe de nemurirea lor, spre a fi ei înşişi, măcar pentru un timp, pentru câţiva, nemuritori. Am obosit, vorbind despre liniştea în a face altceva şi odihna pe care toţi o au necesară, într-o anumită vreme, după plecarea de aici...
Am obosit şi mai obosit mă simt pe zi ce trece... Mă obosesc tot mai mult ştiinţele de peste noapte care n-au de-a face cu ştiinţa, oricât de vizionară şi de imaginativă ar fi, ştiinţele care nu demonstrează nimic, fiind făcute să demonstreze ceva ce crede cineva, ceea ce vrea el să creadă că este adevărat. Ştiinţă nu poate fi numită acea înşiruire de orice, nume, cifre sau idei, care trag de clopotele bisericilor şi aprind claiele de paie ca să pară că tună şi fulgeră cerurile, ştiinţă nu este ceea ce doar unul poate gân-di spre a o duce mai departe. Greu, sau niciodată, se naşte o ştiinţă când fură înţelesurile altei ştiinţe şi când ea nu se înţelege, în nici un fel cu argumentele pe care făcătorii de ştiinţe şi le aduc lor, dar nu le pot da altora, când e să spună celor care nu stau cu gura căscată la ei, despre ceea ce poate sau ceea ce nu poate ştiinţa lor. Tocmai faptul că n-am auzit, decât rar, spunându-se ceea ce nu se poate spune, acum mă oboseşte. Mă oboseşte, ştiind ce înseamnă ştiinţa oamenilor şi auzind vorbindu-se de ştiinţa pe care oamenii nu o pot încă pătrunde, mă întreb ce nobleţe au ideile, dacă ceea ce spun ei este doar o răstălmăcire a ceea ce oamenii au cuprins deja. Şi-am obosit să-i văd pe cei ce se lasă. fără să le pese, ori fără să crâcnească, traşi de lanţ, sau traşi pe sfoară.
Am obosit să văd banii măsura sufletului, şi trupuri vândute spre a se sări în vârful catargului dorit de de acel “vreau”, la care omul este momit cu vorbe sau cu poveşti, la care omul se dedă fără întrebări şi fără acele înţelesuri, pe care dacă şi le-ar lăsa avute, nici moarte a nevinovaţilor, nici hoţie, nici desfrânare n-ar mai fi, căci fiecare ar şti ceea ce îi este dat şi ceea ce cu adevărat ar avea, cât va putea să fie stea sau doar foc de paie, şi acelea cumpărate la suprapreţ. Am obosit să văd oameni alergând, în stânga şi în dreapta, doar pentru a găsi pe cineva care să-i vorbească de alte înţelesuri şi motive, decât cele pe care le vede şi nu şi le vrea. Şi tot obosit mă face să fiu, simpla vedere a celor care fură bucuria altora doar pentru a şti că cei furaţi nu o vor avea-o.
Am obosit... Am obosit şi parcă îmi doresc să mor puţin, spre a mă putea renaşte, liber de toate etichetele şi liber de toate înţelesurile pe care acum le am, care mereu se completează cu altele, care alte etichete completează, nemaiavându-şi contraziceri, doar confirmându-se unele pe altele şi arătându-mi o lume săracă, sărăcită şi luptând pentru a se sărăci, o lume murdară, murdărită şi ţinând morţiş să se murdărească peste măsură... Dar, cum morţii nu îi prea sunt dator, aştept o ploaie, cum n-a mai fost văzută, o ploaie care să spele şi, de-i nevoie, să ardă toată încărcătura ce oboseşte pe toţi cei care mai ştiu de ei...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [10]

*Nu voi putea niciodata să râd atât cât am plâns. Dar nici nu îmi doresc să râd din senin!

*Pe sticlă dau bine culorile care ţipă!

*Nu cred în adevărul ce se vrea scuză a unor fapte, când înaintea faptelor se putea arăta acel adevăr!

*Mă trezesc râzând! Râd pentru că viaţa face ca uneori să se facă afirmaţii care n-ar fi avut suport, însă ei şi-au amintit viitorul. De-ar fi ştiut ei că prostia lor nu e deloc prostie...

*Roata vieţii se-nvârte singură. Are propriul ei mecanism ce-o pune în mişcare: ce este sus, încărcat, îngreunat, trebuie să ajungă jos ca să se cureţe de ceea ce-l îngreunează, urcând ceea ce este jos, curat. Când se opreşte este semn că este prea mare încărcătura şi curăţarea este prea înceată.

*Eu am timp să mai clădesc o viaţă! Unii nu se gândesc decât dacă se pot înmormânta!

duminică, 16 iunie 2013

Oglinda olarului

În vremurile de demult, când din pământ se făceau toate cele de trebuinţă vieţii, ca tot pământ să ajungă după ce vor ajunge de netrebuinţă, olarii îşi aveau rostul lor, şi erau, unii mai cunoscuţi, alţii doar de cei dimprejur cunoscuţi, unii vindeau mult şi aveau de toate, alţii, nevânzând mare lucru, îşi duceau viaţa ca şi toţi ceilalţi, cu gânduri, cu vise, cu speranţe, cu năzuinţe şi năluciri.
Într-un sat pierdut de lume, undeva în lumea vremurilor, nici departe nici aproape de curtea unui rege, trăia un olar, care făcea oale pentru cei din satul lui. În satul lui era vestit, dar din alte sate nimeni nu ştia de el. El muncea şi câştiga cât să-şi ducă zilele, dar năzuia că într-o zi va ajunge să-şi vândă oalele în cetatea în care îşi avea regele curtea, să fie cunoscut şi să şi câştige în măsura muncii şi a cât de vestit era. Însă totul era doar năzuinţă, căci n-avea ce să aştepte, de vreme ce lenea-l făcea să se mulţumească la a avea ce vinde celor din satul lui.
Într-o zi, un călător a poposit în pragul colibei din care el tocmai se pregătea să-şi ştie ziua de muncă terminată. Povestind despre una, despre alta, despre lumea prin care călătorul umblase, a aflat că pe lângă un un sat, ceva mai depărtat, trăia un înţelept, un mare înţelept, care găsea răspuns la orice întrebare, avea răspunsuri pentru orice problemă a oamenilor. Mai află că era un înţelept pe care nimeni nu-l auzise vorbind şi toţi spuneau că e mut. Nimeni nu-l văzuse ieşind în lume şi toţi spuneau că nici picioare nu are. Cei ce mergeau la el băteau de trei ori la uşă apoi deschideau un oblon şi tot ce aveau de făcut era să privească ochii înţeleptului, ce se vedeau uşor în întunericul colibei ce nici ferestre nu avea, căci ei erau cei care dădeau răspunsul, mai repede şi mai uşor decât ar fi fost date prin cuvinte. Şi mai spunea călătorul că toţi cei ce fuseseră la el, sfaturile-i luându-le în seamă, au reuşit, s-au rupt de toate metehnele trecutului, de tot ce le-a fost trecutul, şi sunt cu totul alţii...
S-a răsucit aproape toată noaptea, de nesomn şi gânduri multe. Îşi ştia mulţumirea pe care o avea, aşa cum numea el lenea, fiindu-i greu să o recunoască, dar dorinţa de a fi cunoscut şi de a câştiga mult, era mai mare decât orice, chiar decât lenea. Şi a adormit în zori... A doua zi, de dimineaţă, lăsând orice treabă a plecat spre acel sat.
A ajuns pe seară în sat şi înainte de a se lăsa apus soarele, era la uşa înţeleptului. Sfios, a bătut de trei ori, uşor, apoi, şi-a găsit puterea de a deschide oblonul. L-a tras şi întrebarea a pus-o dintr-o suflare: Cum pot ajunge cunoscut şi ceea ce fac eu să vând în oraşul în care se află curtea regelui? Nerăbdător fiind să afle răspunsul, şi-a ridicat privirea şi văzând ochii înţeleptului, arătând a plictiseală şi nepăsare, şi-a zis: Am stat şi am aşteptat şansa care să îmi cadă din cer. Trebuie să muncesc eu mai mult, ca, încet, încet, să ajung unde îmi doresc... Pe drum întorcându-se, gândea şi mai că vorbea de unul singur: Oare câţi alţii nu fac la fel ca mine? În jurul meu sunt atâţia oameni care se plâng de nenoroc, dar nimic nu fac pentru a avea noroc...
Şi s-a pus pe muncă de a doua zi; zi de zi făcea ulcioare şi oale şi le vindea şi prin satele din apropiere. Se vedea câştigul şi punea de o parte ceea ce era mai mult decât avea nevoie. Zile, săptămâni, luni la rând făcea la fel. Socotind însă îi era clar că timp mult ar trebui să treacă pentru a ajunge ca năzuinţa sa să nu rămână o nălucire. Şi, pe deasupra, deşi câştiga, zi de zi simţea şi că nu îl împlineşte munca lui. Schimbată-i era viaţa, dar înţelegea că nu e de ajuns. Nu-şi avea răspuns, aşa că s-a hotărât să mai meargă o dată la înţelept, să-l întrebe ce ar mai trebui să facă. N-a trecut mult, doar cât i-a trebuit să nu piardă o zi importantă, şi, cu nerăbdare, cu grabă, a ajuns la coliba care se vedea a fi mai în paragină, de parcă nimeni n-ar fi locuit acolo. Încă sfios, a bătut de trei ori, a tras oblonul, şi a întrebat: Cum pot să vând mai mult, pentru a strânge mai mulţi bani, ca să mă pot muta în oraşul curţii regelui?
Privea ochii înţeleptului, care se arătau trişti, obosiţi, parcă lipsiţi de lumină. Nici n-a fost greu. În gând să-şi spună: Aşa priveşte un om singuratic, ce pe nimeni nu-şi are aproape, ce-i de lume izolat. Aproape speriat, şi-a spus sieşi: Nu am prieteni, de rudele ce mă mai caută eu fug, pe cine am eu? Mereu îmi este frică a mă întâlni cu ei, căci frică-mi e că îmi vor cere bani, sau ajutor...
Pe drumul de întoarcere a luat hotărârea: Din ceea ce va câştiga, lucrând şi vânzând mai mult, îşi va ajuta puţinii prieteni, rudele şi vecinii, toţi oameni sărmani, care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După câteva săptămâni vedea roadele hotărârii lui: vindea de două ori mai mult şi, deşi pe mulţi îi ajutase cu bani şi mâncare, lui îi rămânea mai mult, nici nu se vedea că el şi-i împuţinase, dându-le altora. Şi a ţinut-o tot aşa, după câteva luni reuşind să strângă cât să-ţi ia o căsuţă în oraşul de care-i era legată năzuinţa lui veche. Oraşul avea un târg mare, cumpărători veneau de peste tot şi nici nu mai trebuia să piardă timp pe drumul, dus şi întors, între satul lui şi oraş.
În târgul cel mare veneau şi călători de peste mări şi ţări, cu pungile doldora de bani, iar el vindea tot ce producea. Îi ajuta pe oameni şi, pe lângă cei pe care îi ajuta, îşi făcuse mulţi prieteni, nu mai simţea singurătatea care îl apăsse crunt până atunci. Dar, ca să poată să-şi împlinească visul, de a câştiga, de a fi cunoscut, de a avea ucenici şi de a avea propria-i prăvălia, nu era de ajuns. Nu avea timp să lucreze mai mult, nu-şi avea timp pentru nimic altceva, făcea tot ceea ce creadea că se poate face. Căuta cheia prin care să poată să treacă şi această barieră, dar nu o găsea. Nu putea nici să vândă mai scump, pentru că alţii produceau la fel ca el, la fel de bune, şi cumpărătorii n-ar mai fi venit la el. Trebuia deci să meargă iarăşi la sfătuitorul lui, înţeleptul mut din casa părăginită, spre a-i mai cere un sfat, unul care să-l facă să guste din cupa împlinirii .
Abia îşi înfrâna aşteptarea de a ajunge din nou la uşa colibei, cu încrederea deplină că va primi răspunsul cel bun, la fel ca altădată. Se temea doar să nu fi murit cel căruia nu ştia cum să-i mulţumească. Şi aşa credea când a ajuns în faţa colibei, care era şi mai dărăpănată, ca şi părăsită...
Cu mâinile tremurânde, a bătut la usă şi a tras oblonul. S-a liniştit când, prin întuneric, a zărit ochii înţeleptului. Liniştit, l-a întrebat: Muncesc şi vând tot. De dimineaţă până seara, ba şi noaptea câteodată. Dar tot nu îmi e de ajuns să deschid prăvălia mea. Ce să fac, altceva, ca să câştig mai mult?
Din întuneric, o privire vie, îndârjită. Era privirea omului plin de determinare, dar şi disperarea celui care n-ar vrea să-şi piardă speranţa. Şi-i era de înţeles că asta era viaţa lui din ultimul timp, era mulţumit că se mutase din sat, însă munca îi lua tot timpul şi nu avea deloc odihnă şi viaţa era mereu la fel.
În dimineaţa următoare, trezindu-se mai odihnit, se simţea parcă mai uşor. Privea umbra copacilor cum se micşora şi parcă voia cuiva să-i fie recunoscător. Se întreba cum de nu se oprise, atâţia ani, să se bucure de lucrurile mărunte, de mirosul florilor sălbatice ori de aroma ceaiului? Şi, ca niciodată, fără să ia lutul în mâini pentru a-i da o formă pe care să o vândă, a plecat în târg de dimineaţă, cu totul altfel decât până atunci când doar după amiază vedea cum arată viaţa în târg. Şi-a luat cu el doar ceea ce avea, oale şi ulcioare, lucrate de mult, pe care le păstra în casa lui, şi a plecat, mai mult curios, la vremea când nici nu găndise vreodată că o va face.
Era diferită lumea târgului. Se arătau cei veniţi de departe. Printre ei, a zărit un om pe chipul şi îmbrăcămintea căruia se citea nobleţea, un om puternic şi hotărât. S-a oprit în faţa olarului şi a început să cerceteze cu atenţie ulcioarele lui. L-a auzit zicându-şi: N-am mai văzut o asemenea îndemânare... Apoi l-a întrebat pe olar: N-ai vrea să lucrezi pentru Curtea regelui? Ai fi plătit de cinci-şase ori mai mult decât acum? Olarul, fără să stea pe gânduri, văzând că asta-i era calea pentru a-şi împlini visul, i-a dat răspuns.
Nu mai putea de bucurie. Simţea că trebuie să meargă, degrabă, la bătrânul înţelept şi să-i multumească. Îl ajutase mult şi nu apucase să-i vadă decât ochii. Vroia să-l strângă în braţe, ca semn al recunoştinţei sale.
Grăbit, în aceeaşi seară a ajuns la colibă. A bătut la uşă cu acea mare nerăbdare a bucuriei. A tras oblonul şi ochii ce străluceau de bucurie, ca niciodată, i-au dat curaj să spună: Mare înţelept, vreau să-ţi mulţumesc pentru ajutorul tău. Ştiu că eşti retras din fire, dar lasă-mă, acum, să intru să-ţi povestesc şi să te îmbrăţişez, mulţumindu-ţi pentru toate sfaturile!
Fără să aştepte răspunsul a deschis uşa. Şi a încremenit... Se vedea cu totul în oglindă.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [09]

*Când te trezeşti cu teamă este greu. Când emoţii asemenea marilor bucurii îţi sunt prima trăire a zilei, este extrem de greu. Aşa pot muri foarte repede oamenii...

*Am avut o mare şansă în viaţă: să vă dau toate motivele să mă judecaţi, să mă condamnaţi, să mă executaţi! De ce însă aţi făcut toate astea doar în contumacie, chiar dacă eram tot timpul între voi şi mi-aţi lăsat posibilitatea să spun ceea ce spun acum?

*În pădurea de lumini şi umbre, pe întuneric, unii au săpat gropi adânci pe care le-au transformat în capcane. După ce eu le-am descoperit, cei ce n-au căzut în ele, mă vânează pe mine!

*Mă privesc unii cu uimire! Îi încurc în planul lor de cuceriri!

*Greu îi este omului să creadă adevărul altuia! Spune ca nu se poate sa fie chiar aşa! Doar pe-al lui şi-l crede, trăindu-l, însă tocmai el, cel care se îndoieşte de al altuia, se miră că nu este crezut. Nici nu-şi aminteşte că alte motive căuta altora când aude că alţii alte motive îi găsesc!

joi, 13 iunie 2013

Întorcându-mă spre a pleca

Nu te gândi că plec, nu te gândi nefiresc la ceea ce este firesc. Nu plec, aşa cum alţii vor fi plecat, unii pe drumuri care s-au pierdut printre drumurile altora. Plec aşa cum deja m-am învăţat că trebuie să plec, înapoi, în lumea mea, readucându-mi alături singurătatea de care au nevoie cei care, din simţirea propriilor adevăruri, mă cheamă pentru un înţeles sau pentru un prag pe care aşa le este dat să-l aibă sau să-l treacă. Aşa e de fiecare dată... Eu plec împăcat că ceea ce am putut să fac am făcut, cei care au rămas, doar ei ştiu cum şi-au ales continuarea. Eu doar cuvintele le-am auzit, de la ei, de la alţii şi mi-a fost îndeajuns ca să privesc în faţă adevărul, ca să readuc în-seninarea în lumea mea, spre a avea-o, de va fi nevoie, ca far dezrătăcitor.
Vin, şi de unde vin nimeni nu ştie, plec, iar unde plec se ştie, dar neştiut rămâne, nicui nu-i dă mâna, nefiindu-i la-ndemână, să poată să ştie. Fiindcă e greu să mergi dinspre departe înspre departe, nicicui nu cer să încerce depărtarea să şi-o asume. N-ar avea de învăţat ceea ce ar vrea să înveţe şi cele care le-ar avea de învăţat, nefiindu-i clipei de care se teme de folos, şi-ar da libertate judecăţii după măsuri nepotrivite făcându-şi drum tocmai prin hăţişurile de care vrea să scape, spre margini de prăpăstii luminate, amăgitor, în culori vii şi jucăuşe. De-ar fi să înveţe, ar avea de învăţat răbdarea, ar avea de învăţat ce înseamnă mal, şi ar avea de învăţat diferenţa dintre sus şi jos, cea pe care şi-o închipuie, fiindcă sus sau jos, în apropierea absolutului, niciodată nu le-au mers paşii pe drumul ce şi-l simt acum fără mărginiri şi fără parapeţi.
După socoteala lumii, plec aşa cum vin, nimic mai mult. Fără de înţeles, chiar mie, de mă las de lume socotit, de socotesc aşa cum poate chiar mai bine decât unii am învăţat să fac socoteli şi pe care, pentru ei, când socoteli trebuie făcute, le fac fără să mă abat de la adevărul pe care şi ei ştiu că ar trebui să fie. Numai că eu am uitat de vrednicia socotelilor, nici acasă, nici în târg, nici pe drum fiind, nu socotesc. Ştiu lumea, şţiu ce preţ pune pe fapte, ştiu ce preţ pune pe vorbe şi ştiu ce preţ pune pe lucruri. Şi ştiu că pe gânduri şi trăiri, pe toate cele de care ei au mai auzit din când în când, dar n-au ajuns, încă nu au ajuns sau niciodată nu vor ajunge, preţ nu au să pună niciodată, chiar dacă vor da ceea ce li se cere, cu gândul că fără motiv au dat. Ştiind nu cer, căci nu dau nimic şi nu fac nimic din cele ce au azi preţ. Câte-o vorbă de mai spun, o aud că supără, nefiind pe plac. Alteori se crede că aştept fapte asemenea răspunsurilor la vorbele mele şi ropote de cuvinte însoţesc privirile ce taie şi spintecă precum securea călăului, punând oprelişte altor vorbe care-ar putea fi culoarea ce sare în ochi pe tabloul vieţii. Nedând nu primesc, fiindcă ceea ce pot da eu: trăiri, stări şi chiar picături de suflet, nici în galantare nu pot sta, nici pe lista de preţuri nu au loc, nici haină, nici podoabă nu-i, sprea a fi la vederea altora şi a primi laudele cuvenite. Şi nici nu spun că dau, ca să nu se creadă că cer...
Mă întorc pe mine lumii mele, aşteptat fiind de pregătiri ce trebuie să le fac întru folosinţa altor dusuri şi întorsuri, dator mie şi propriei mele alegeri de a exista acum, aici, pentru a-l arăta pe astfel şi altfel, de oricâte ori astfel se pune de-a curmezişul vieţii, de oricâte ori se încăpăţânează a fi piedică sau doar prea seducător în deznădejde ori înfumurare. Şi mă întorc şi pentru a avea de unde pleca, pentru a se şti unde pot fi găsit, de cumva sunt căutat.
Nu te gândi că plec, nu lua drumul ca o cale fără de întoarcere. E doar un firesc al vieţii tuturor, un adevăr pe care fiecare, în felul lui îl are ca şi măsurătoare a timpului pe care-l trăieşte. Ca şi altă dată, plec într-o lume în care nimic nu e deosebit dacă eu nu-i dau şansa de a-şi număra zilele care trec. O lume în care viaţa se simte, în existenţa ei incontestabilă, în forma cea mai simplă, cea mai curată, fără gânduri de împotrivire, fără dorinţe de încercare a pute-rilor, o lume a primitivităţii, lumea din care oamenii, dedaţi la învăţarea după vorbeşe altora, nu mai pot culege nici măcar o floare, nicidecum fructul ce i-ar revigora şi în-sănătoşi de toate bolile lumeşti şi sufleteşti. Acolo plec, unde nici timpul nu se grăbeşte să treacă, nedându-mi motive să îmbătrânesc. O lume în care pot găsi multe din cele pentru care voi aici, în lumea aceasta ruptă de viaţa, care până şi pasului îi dă ordin să stea ori să se mişte, în care chiar şi gândul se lasă furat spre alţii, făcându-şi de cap, împotrivindu-se celui în care se zămisleşte, plătiţi cu trăirile voastre, cu suferinţele voastre, cu motivările voastre nemotivate. Eu merg pe drumuri căutând să dau celor ce au nevoie să primească, cu siguranţa că voi primi ceea ce trebuie să primesc, ceea ce îmi este dat, ceva ce nu poate fi furat, şi oricâte asemenea bogăţii voi putea să strâng, nu voi avea grija de a mi le fura cineva. Şi oricât va fi să dăruiesc, nu se vor împuţina, căci nu sunt nici cu număr, nici cu durată limitată, durând până în eternitate.
Rând cu rând scriu cartea vieţii, rând cu rând citesc în cartea vieţii, capitol după capitol, aşa cum sunt rânduite, fără a trece mai departe, cu gândul că, de nu-i bine, mă voi întoarce ca să îmi fie bine, ori cu gândul că fiindu-mi bine, uşor îmi va fi să trăiesc ce nu e chiar uşor de trăit. Nu mă dau în vânt după îndestulătoare fapte şi lucruri, risipă de fac de-ale mele, este pentru că ştiu că de folos celui ce le primeşte îi sunt. De va şti să le folosească, le va folosi, de va şti să nu se lase îndatorat, nu se va lăsa, bucuros însă voi fi, înainte de toate, să-i simt liniştea şi, de vrea, bucuria dorinţei de a merge pe drumul cel drept, neîntorcându-se în vacarm, crezând că-l poate înfrunta. Sunt uneori trist, când mi-e dat să aflu că aceloraşi învăţături ce nu le-au fost de folos le dau iarăşi crezare, făcând din ele legi care, cred ei, înşelaţi de propria mândrie, i-au făcut tot mai buni şi tot mai înţelegători. Trist sunt pentru că vor merge pe calea îndatorării fără măsură, şi pentru că va trebui, tot aşa cum am venit, să mă întorc. De întors acum, ştiu că mă voi întoarce, dar bine ar fi să fie altfel...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [08]

*Am reuşit să capăt de la Dumnezeu atâta răbdare cât să nu mă mai tem că-mi trece vremea, chiar dacă, inevitabil, timpul trece.

*De ce se anunţă atât de mult despre moartea oamenilor şi niciodată despre vindecarea miraculoasă a altora? Criminalii sunt enorm de cunoscuţi, vindecătorii rămân anonimi! Oare omenirea are nevoie de criminali?

*Deasupra norilor cerul este totdeauna senin!

*Trăieşte clipa... Dar fii cu ochii in patru înspre viitor. Din acea clipa totul s-a schimbat!

*De mine mă tem cel mai mult, că aş putea fi împotrivă-mi!

*Eu cred în viaţă, în adevăr, în dretate, în iubire, în dragoste. Şi cred în puterea tămăduitoare a acestora! Şi cred, căci mi-a arătat de atâtea ori, că Dumnezeu ne este alături atunci când ne este greu, dacă suntem cu adevărat încrezători în valorile legilor divine! Dar oare câţi mai vor să accepte că legile divine nu sunt deloc blânde şi mângâietoare, aşa cum încearcă unii să ne mintă?

marți, 11 iunie 2013

Ciudaţi, ciudaţii...

Ca şi ciupercile care după ploaie, cu fiecare clipă care trece, tot mai multe ciudăţenii ies la iveală. Ca şi ciupercile care după ploaie se grăbesc să se ridice deasupra firelor de iarbă, umbrindu-le, furioase pe verdele crud ce i-ar convinge pe oameni să-şi mai ridice şi ochii spre cer, liniştiţi si dornici de a scruta înălţimile de care, cât norii le-au ţinut ascunse, unii uitaseră iar altora le era dor. Şi, cu cât mai multe se văd, tot mai ciudată e lumea, şi tot mai multe, la fel sau de altfel, adună, de parcă ar vrea să-şi atingă perfecţiunea în ciudăţenie, iar oamenii, fiecare în felul său, parcă doar asta caută...
Este peste tot, este la ea acasă, minciuna. Este ciudat să vezi la tot pasul, ţopăind de fericire, neadevărul, pentru că nu a fost dovedit, dar să vezi omul ţopăind de fericire că neadevărul pe care sieşi şi l-a spus, încercând şi reuşind să se convingă, să şi-l accepte pe deplin, e şi mai ciudat. Dacă se mai văd şi argumente prinse în horă, încercând să joace după cum ţopăie neadevărul, ciudăţenia te face să rămâi nemişcat. Şi toate ca toate, dar muţeşti, chiar şi privirile ţi se întunecă, de vezi că cine-i cântă în strune neadevărului nu-i un oarecine, nu-i unul din cei care-l crezi în stare a se lăsa dus de val, ci este cineva care vorbeşte şi ştie ce vorbeşte, despre adevăr. Acum spune-mi tu, că şi tu auzi destule în jurul tău, ce ţi se pare ciudat? Ţi se pare ciudat că auzi multe minciuni sau ciudat ţi se pare că oamenii spun atâtea minciuni?
Ţi se pare ciudat că atât de mulţi vorbesc de frumuseţea simplităţii dar lumea fuge de simplitate, nemailuând în seamă pe omul simplu, cel care nu vine încărcat de tot felul de titluri şi adăugiri pompoase, înainte sau în coada numelui, privindu-l ca pe unul care n-are ce spune şi care trebuie să stea ochi şi urechi pentru a lua aminte şi a învăţa să vorbească doar în ticluieli pline de dulcegării, de la cei ce prin asta atrag atenţii? Mie nu mi se mai pare, eu cred, de-a dreptul, că lumea umblă bezmetică în căutarea a ceea ce este complicat, greu de înţeles, fiindcă, de multe ori complicaţiile nu dau esenţă ci doar formă, şi că tot simplitatea ascunsă sub noua formă o fa-ce să fie de folos, altfel ar fi doar o decoraţiune care ar fi subiect de dispută a gusturilor. Pe când simplitatea era la îndemâna oricui, nu prea se arătau ciudăţeniile. Pe-atunci, simplu, oamenii le asemănau cu buruienile care sărăceau recoltele, şi aşa cum pe acestea le scoteau cu rădăcini cu tot, şi apoi le ardeau, ca nu cumva sămânţa lor să o împrăştie vântul, şi împrăştiată să sporească, făcând şi mai mare pagubă, de la început tăiau, cu vorbă înţeleaptă, drumul celor care împrăştiau tot felul de vorbe care nu le spuneau nimic, doar se făceau auzite.
Ca să nu aibă de-a face cu simplitatea, simplicatea care, cred mulţi, i-ar scoate din rândul lumii, mai toţi s-au pus să citească învăţături, ca vorba să le meargă ca pe roate. S-au pus să citească şi din toate citesc, ca să ia din fiecare ce le dă lor mai bine, şi ca să ţină minte cât mai multe. La cei care înaintea lor au citit se închină şi ca ei vor să vorbească, şi aceleaşi cuvinte rostesc. Se închină lor, precum altădată cei simpli se închinau lui Dumnezeu, de-ajung, cei care mai ştiu câte ceva, de se întreabă de nu se vor începe pomeni şi rugăciuni către aceştia, de preamărire şi preaslăvire. Ciudat e că toţi citesc, dar în fapte se vede că nimic n-au învăţat, iar înţelesurile îi fac de râs când, cunoscători dându-se, cuvintelor nu le găsesc alte forme decât aşa cum le-au învăţat, de poţi să crezi că nu mai sunt vorbitori ai aceleiaşi limbi care, cu alte cuvinte poţi să spui ceea ce spui cu altele, sau, cu aceleaşi cuvinte poţi altceva să spui. Când se mai aude un cuvânt care nimeni înainte de învăţătorii lor nu l-au rostit, n-ai cum să nu vezi cât de ciudată este ştiinţa care nu ştie nici chiar ea ce studiază, de nu cumva ştiinţa este o poveste pe care poţi s-o îndrugi, s-o scurtezi sau să o măreşti, după cum cel care o ascultă, are sau nu are timp, crede sau nu crede, ori după cum cel ce o spune are timp să stea de poveşti, crezând că aşa descoperă primordialitatea. Eu mă întreb dacă cel care caută ceea ce azi e la mare căutare, lumina, crede că ea e la fel ca lumina soarelui, ori e ca lumina lumânării şi va putea cândva chiar el să o aprindă sau stingă, după cum îi e pofta, să o facă să aibă culori şi străluciri de după cum o doreşte cel staruitor în poftiri?
Înainte de a mă apuca să-ţi scriu, mă gândeam la toate cuvintele care bat toba despre cum oamenii ar trebui să fie ca să nu mai vadă că lumea este rea, şi ciudat mi se părea că tocmai cei care vorbeau de răutatea oamenilor, de răutatea lumii nu vorbeau, ca şi cum ar vorbi de valurile unui ocean, dar oceanul nu există. Firesc, mă întrebam dacă nu cumva ei, cei care dau atâtea sfaturi, fiind asemenea lumii, pe omul care vrea o lume mai bună, mai adevărată, aşa cum, trăind-o cândva, acum poate să spună că era mai bună, pe om îl vede rău şi vrea să-l schimbe a fi asemenea lor şi lumii despre care omul spune că nicidecum nu este bună. Ciudat mi se pare că învăţătorii de azi nu-s asemenea celor învăţaţi şi nimic nu împart cu ei, ba mai repede cer şi iau fără să îi întrebe de au ori nu au, ori înainte, ori după ce au spus cuvintele care îndeamnă pe alţii să dea... Şi, ciudat mi se pare că cei care dau nu se întreabă cum poate acelaşi om să spună vorbe care, ca şi faptele, se bat cap în cap, ba chiar sunt convinşi că acela trebuie să ceară deşi-i învaţă că nu trebuie să ceară şi nu trebuie să ia, ca şi cum el ar fi altceva decât ei...
Mă tot gândesc la cei care învaţă şi tot învaţă, mereu alte şi alte învăţături. Invaţă şi se cred că le ştiu pe toate, ca apoi să-i vezi iar învăţând şi iar să-i auzi spunând că le ştiu pe toate. Şi tot aşa mereu şi mereu. E ciudat să vezi amestecul de învăţături, mai ciudat să-i auzi de fiecare dată vorbind de un tot maxim, pe care alţii încă nu l-au atins, dar cel mai ciudat, pentru mine, e că niciodată nu spun că au ajuns să cunoască ceva cu adevărat. Dar absurdul ciudăţeniei mi se pare că îl ating atunci când nu văd că cei care au fost învăţătorii cei dintâi a ceea ce ei învaţă au avut doar o singură direcţie pe care au mers până la capăt, când au ajuns să cunoască tot ceea ce ştiau şi abia atunci au început altora să vorbească. Ţie cum ţi se par cei care acum ne dau lecţii despre frumuseţea singurătăţii, deşi niciodată n-au fost şi n-au trăit singuri, ca mai apoi să vorbească despre greutăţile singurătăţii doar pentru că ştiu avantajele nesingurătăţii? Ţi-ai găsit motive să îţi pierzi timpul ascultându-i?
Ţi-aş vorbi mai mult despre ciudăţeniile ce le văd, o să îţi mai scriu despre asta... Ce zici, ei pe noi, fiindcă nu prea ne înghesuim la învăţăturile lor, ne văd ca nişte ciudaţi?

Vorbe pentru îndreptarea lumii [07]

*În frigul nopţii, stelele sunt martorii puterii credinţei.

*Flacăra arde mai rău când pare invizibilă; de fapt este violetă! Totdeauna violetul este mult mai violent!

*Cei care au căutat să aducă lumina în mijlocul muntelui, găurind tavanele grotelor, s-au trezit, de cele mai multe ori, cu tot muntele peste ei.

*Iubirea nu se lasă uşor prinsă în plasa dragostei!

*Ceea ce scriu eu trezeşte uneori interesul. De mine însă ar vrea cineva să ştie?

sâmbătă, 8 iunie 2013

Tu, eu, timpul...

Timpul trece, trece, dar cine crezi tu că trecerea adevărată i-o măsoară? Ştii tu dacă acelaşi timp trece pentru fiecare dintre noi, dacă e mult sau puţin? Chiar poţi să te încrezi atât de mult în calendare şi în ceasornicele ce-ţi numără până şi bătăile inimii? Ce-ar fi dacă ţi-ai măsura timpul după inima şi trăirile tale... Crezi că l-ai mai simţi tot aşa de apăsător, te-ai mai cutremura de fiecare dată când acele lui se arată ca şi cum ar fi unul?
Trece timpul... da, trece timpul şi aud şi eu osiile lumii scârţâind, dar de ce ţie ţi se par deja rupte, de ce îţi este teamă că ziua de mâine va face ca mâine să fie mai tîrziu? Te miră atât de tare că eu trecerea o văd apropiind iar tu doar depărtând nu doar faptele, ci chiar şi gândurile?
Da, eu văd trecerea timpului ca un pas înainte pe drum, eu văd că mâine, când va fi azi, îmi este o şansă, la fel de mare ca cea de azi, o zi care poate să dea nuanţă vieţii, fără să mă întrebe de ziua de ieri, cea care astăzi trece şi poate nu are nimic surprinzător, deşi până la ceasul trecerii multe se pot întâmpla. Te aud spunând că trecerea timpului, pentru tine, înseamnă o zi în plus, înseamnă încă o şansă pierdută, îmi spui că mâine n-are cum să fie mai bună, nepregătită fiind de întâmplările zilei de azi... De ce să lăudăm ziua înainte de a se face seara. Şi dacă nici noaptea n-a trecut, de ce trebuie să îi spunem că e deja trecută?
Oamenii spun, şi ţie la asta îţi fuge gândul, că trecerea timpului ne face să îmbătrânim. Dar tot timpul, trecând, ne face să învăţăm mai multe. Şi cum timpul nu cunoaşte limite, pentru mine, cel care nu spun că îmbătrânesc, trecerea îmi este mult mai dragă, fiindcă aşa pot cuprinde mai multe din nelimitata cunoaştere pe care o putem avea. Şi de ce n-aş vrea să cunosc mai multe? Dacă m-aş grăbi să cunosc mai mulţi oameni, aş putea cu adevărat să cunosc şi altceva? Totul nu e un tot întreg dacă nu cuprinde şi restul.
Tu-ţi vrei timpul potrivit, dar tu cât te potriveşti timpului? Şi de ce te plângi că nu mai ai timp pentru toate, l-ai folosit pe tot ce l-ai avut să-l învinovăţeşti că trece acum fără să ţină cont de dorinţa ta, de dorinţa de a-ţi reda, când tu vrei, timpul pe care-l laşi să stea la palavre cu aşa zise căutări ale convingerilor pe care abia ce le găseşti şi la care te tot gândeşti să te convingă cu mult mai mult decât pe ele însele ar putea-o face. Nimeni, şi nici tu, pe mâine, înainte de a-l întâlni, nu l-a văzut... Oricît te-aş aştepta să arate aşa cum îţi închipui, doar de nu trăieşti este, sigur, aşa cum vrei tu...
Timpul îţi trece, tot asta spui şi tot asta se întâmplă. Nu eşti departe de adevăr, dar să-i laşi o clipă de răgaz şi să nu-i mai compari prezentul cu trecutul nu îţi trece prin cap, să-i dai o clipe de răgaz, nefiindu-i însoţitoare printr-un gând răzleţit, căutător în stânga şi în dreapta, căutător spre stânga şi spre dreapta, ori în sus, ori în jos, nu-ţi prea e la îndemână. Şi te miri că nu stă pe gânduri când trage linie şi se socoteşte, când mai adaugă şi clipele pierdute, când nu se dă înapoi să îţi arate mereu doar ceea ce s-a pierdut şi se laudă că nu-i dai motiv să ţină cont de ceea ce s-a câştigat?
Tu îl tot numeri, el tot te arată cu degetul... Tot tu de înfurii pe el, el n-o face, doar îţi întoarce spatele şi te lasă, ruptă de orice realitate, să faci pe titirezul întrebându-te “cum ar fi fost dacă...”? Îşi ştie rostul lui, şi tu puteai să-l ştii pe-al tău, dacă, mai de mult, nu căutai şi nu ţi-ai fi găsit obiceiul de a-l socoti înainte de a-l vedea trecut şi de a-l pune ca semn în calendarele care acum pe toţi pereţii stau şi râd cu gura până la urechi, uitate de timpul ce nu le-a luat în seamă, doar pentru tine fiind de neuitat, pentru alţii doar de văzut şi luat aminte.
Trece timpul, trece... Dar care-i este trecerea adevărată. Trece al tău, trece şi-al meu, dar cum trecerea timpului tău e la fel ca trecerea timpului meu? Ţi-aud gândul care nu înţelege vorba prin care-ţi spun despre timpul destul pe care-l am, dar timpului meu nu îi dai crezare, nici măcar clipei pe care o ştii, căci a fost şi clipă a ta. Îţi doreşti să fii timpului stăpână, însă doar trecerea pe care nu i-o poţi stăpâni, o vezi...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [06]

*Eu nu vreau să inventez filosofii. Mă străduiesc să o înţeleg pe cea care nici o alta, pe acelaşi plan, nu a contrazis-o.

*Timpul încă nu s-a obişnuit cu dorinţa oamenilor. El trece chiar dacă ei nu vor să-i măsoare trecerea.

*Mi-am ales calea? Poate... dar în nici un caz drumul! E al meu pentru că mi s-a dat!

vineri, 7 iunie 2013

Noul, altfel decat vechi

Suntem trăitorii unor timpuri care se mândresc în faţa oricui, care se laudă la toţi, că sunt atât de diferite de toate timpurile pe care le-au trăit oamenii, încât ar trebui să aibă toţi convingerea că s-a ajuns, în sfârşit, la ceea ce oamenii au visat dintotdeauna, din vremurile începutului şi până acum, ca toţi să fie egali şi de la egal la egal să se vorbească, şi de la egal la egal să se privească. Şi spun că doar mai sunt unii în urmă rămaşi, cei prizonieri trecutului care mai fac altfel, mai cred altfel, ei nemaiavând nimic din ceea ce se numeşte om, netrăind omeneşte.
Orice schimbare nume trebuie întâi de toate să aibă, că după nume toate se învârt, aşa cum toate, după cem se arată, ori de nu se arată se spune, în jurul Soarelui se învârt. Nume având, e destul ca să înceapă încondeierea, de cei deprinşi cu meşteşugul încondeierii, şi-apoi cel ce-l ştiu rosti, ştiind sau neştiind cum înainte de încondeiere arăta, îl rotunjesc spre a se putea singur duce în lume şi singur a trece prin faţa tuturor, ca să fie văzut şi ţinut minte ca ceea ce este de folos şi de spus altora tot spre folos.
Cui pe cui se scoate, vechi pe vechi se schimbă, însă foc cu foc nu se stinge, şi nici cu apă, apa nu se usucă... astea nu se ştiu doar de cei deprinşi cu rostul lumii, până mai ieri se spuneau de către toţi. Şi nu îi stătea pe atunci nicicui gândul la ac şi nici la cuiul în putreziciune bătut, până ce unora, sătui de a aştepta ceea ce, pe drept, nu li se cuvenea, nu le-a mai fost de ajuns să fie ei cei ce vor, s-au gândit că dacă toţi vor fi la fel de dornici ca şi ei, vor avea ceea ce-şi doresc şi, pe deasupra, şi ceilalţi, cei care îşi puteau şi ei dori şi avea, îi vor preamări şi sluji în a fi cât mai bine văzuţi de toţi. Ei au fost cei dintâi ce s-au gândit la putreziciunea lumii şi primii ce s-au gândit că din putregai cuiul şi cu acul se scoate. Acul doar trebuia făcut, dar făcut din ceea ce era făcut cuiul, să fie la fel, ca să se creadă în puterea lui, la fel şi cu acelaşi folos. Ştiau că minciuna poate fi ascunsă şi se poate să fie crezută ca adevăr dacă aluatul ei pare a fi la fel cu aluatul adevărului, schimbate fiind doar cele ce nu se văd, aşa cum pâinea cea neadevărată tot pâine se crede ca fiind, din aceeaşi făină fiind făcută, ca şi cea adevărată. Cea neadevărată totdeauna arată bine pe dinfară, doar cei care cunosc gustul adevărat, al pâinii, ţin cont de coaja care o aruncă în ochii celor prea grăbiţi şi furaţi de frumuseţea ei.
Lac de e, broaşte se găsesc, iar dacă nu sunt destule, prin bălţi se pot creşte. Destule fiind, din lacuri bălţi vor face şi, de vor mai fi lacuri pe undeva, pierdute sau rătăcite, să-şi dorească bălţi să fie, spre a se şti cunoscute asemenea lor, broaştele nefiind tăcute asemenea peştilor din adâncuri care fac prea multă treabă, însă nu fac deloc gălăgie şi nu atrag nici o privire.
Acul l-au făcut şi l-au numit dreptate, dar o dreptate asemenea acului care din cui a fost făcut, subţiindu-l, aruncându-se o parte, partea care-i dădea puterea şi tăria de a intra în orice, nu doar în putreziciunile în care acul, cu vârful degetului împins, intra fără să simtă strânsoarea care l-ar fi dat de gol că nu e cui ci ac. Aşa e şi dreptatea timpurilor noi, uşor de prins şi de purtat, la vedere, în gulerul cămăşii, fiind de înţeles că aşa se vor putea convinge cei încă neconvinşi că cel ce o arată altora e în stare să sufere de va încerca să nu stea drept, dovada de dreptate asta fiind, şi nimic mai mult. Şi uşurată fiind, de pe un guler pe altul se putea muta tot uşor. La vedere poate sta ziua, dar poate sta, în micimea ei, oriunde noaptea, oriundele fiindu-i posibil, ascuns de întuneric.
S-a-mpărţit pe doi la doi, şi s-a spus că aşa e dreptatea, fiecare cu ce are, nimic să nu fie dat altuia, nici bucurii, nici necazuri, nici trăiri, ci doar faptele împreună au relevanţă, şi, fiind doar simple fapte, libertatea de a face alte fapte, care să fie drum spre ţinte ce sunt mutate din loc în loc, se vor preface, cândva, în aură de învingător, iar până atunci vor fi podium pe care nimeni nu l-ar putea scăpa din priviri şi, frumos fiind, se vor buluci mulţi să-l aibă la fel.
Pe drept, au spus, că omul trebuie să se arate privirii frumos, ca să fie plăcut. Dar s-a aruncat, aşa cum s-a aruncat pilitura ce-a căzut de pe cuiul ce trebuia să devină ac, toate cele care ar fi dat strălucire şi frumuseţe, pe dedesubt de spoiala pe care, chiar zi de zi refăcută, ploile şi vânturile vieţii o pot spăla şi spulbera, într-o clipă. Dar multe lacuri s-au băltit, atrase de cântecul păsărilor care vânau broaştele bălţilor, neştiutoare că aceleaşi păsări şi la peşte poftesc şi că ele, băltindu-se, le sunt de ajutor în prinderea lor.
Lumea s-a umplut de oameni care îşi zic frumoşi şi care se cred frumoşi doar dacă îşi ştiu gesturile provocatoare, prin care să se arate chemători ai doritorilor de plăcere, care, la rândul lor, nu mai privesc spre alţii începănd cu ochii în care să vadă lumina, ci începând cu mijlocul, cu talia, continuând cu picioarele care, pentru a fi pe măsura frumuseţii, trebuie să taie respiraţia şi demnitatea. Într-atât de mult se caută recunoaşterea frumuseţii, că nimic nu mai este important, orice risc este acceptat fără crâcnire. Pofta celorlalţi e singura cale de judecată şi singura cale de urmat în a ajunge la ceva ce tot alţii dau măsura importanţei sale. De cumva o ploaie sau o furtună se abate din senin, cea mai mare suferinţă o dă ieşirea din orizontul celor care, mai ieri, hulpavi şi fără saţ, luau şi primeau ceea ce voiau, la schimbul unor vorbe mieroase, crezute de duh, însufleţite de propria părere că sunt bune ca leac pentru orice rău.
Tot mai multe bălţi, tot mai multă duhoare, tot mai multă putregai şi tot mai multă putreziuciune... În asta se înfige stâlpul dreptăţii, acul, care nu se îndoaie uşor, însă uşor se apleacă cu tot ce-l ţine drept, ori se afundă de nu se mai vede, când e să fie referinţă pentru cei ce nu-l ştiu şi-l caută ca să poată să vadă de acea dreptate e mai bună sau mai rea decât cea pe care şi-o ştiau veche de când lumea şi în nici un alt fel decât dreaptă. Se dă la fund stâlpul dreptăţii acestui timp nefiindu-i plăcuţi acei ce îşi pun întrebări, doar cei ce renunţă la orice, la tot, la ei chiar, pentru a-i recunoaşte întâietatea şi maiestuozitatea nemuritoare.
Tot mai multe bălţi sunt, da, şi tot mai multe, şi mereu mai multe broaşte. Şi sar dintr-o baltă în alta, au ajuns să uite că mai au nevoie şi de loc de iernat, chiar şi iarna caută să găsească o altă baltă, mai altfel decât cea în care sunt, mai adâncă, mai mare. Iar primăvara vor bălţi noi, bălţi mici, în care n-a fost vreodată o altă broască. Şi-au ajuns bălţile să se certe între ele pentru broaşte şi să se laude cu broaştele care sar, fără ruşine, la vedere dintr-o baltă în alta şi să se ruşineze de cumva mai au peşti sau vor peştii să le facă iar cum erau cândva, ori ca apele ce curg spre a potoli setea vieţii. Şi nu-i de mirare că dispar peştii cei mari, nu-i de mirare că peştii cei mici sunt omorâţi deşi după lege încă sunt apăraţi şi au temei de existenţă. Dar broaştele îi alungă, bălţile-i ucid, înţepându-i cu acul ce şi pentru ele este stâlpul la care privesc spre a şti de fac sau nu fac ceva ce e drept să facă. Deşi ştiau dintodeauna, nu mai cred că prea multe broaşte le omoară şi pe ele, din contră, dau vina pe peşti.
Aşa arată noile timpuri mult lăudate, astea sunt diferenţele care le fac altfel decât pe cele ce le numim acum timpuri vechi. Acesta este noul, altfel decât vechi, timpul, omul, simţul, gândul... Dacă te poţi potriviri, dacă nu te poţi potrivi cu el, socoteşte-te tu. Eu, pentru mine, nici o potrivire nu am găsit, n-am găsit unde să dosesc viaţa şi trecutul, ca să pot să trăiesc un prezent pe post de orb dus de lanţ, ca şi câinele care se bucură când fură câte un os altui câine, care nici el nu era în stare să fie lupul ce singur îşi are grija fiecărei zile, şi ori fură de la alţii, ori stă şi aşteaptă să i se dea, atunci când vrea să-i dea cel ce-i dă. Nici să fiu cel ca un câine ce are un os şi este furat de alt câine, nu am putut să fiu. Nici să fiu eu privit ca un os bun de ros nu am putut să fiu. N-am putut să trăiesc într-o lume în care să văd bucuria câinilor care au furat azi şi mâine, în haită, caută oase din cele mari, mulţumindu-se şi cu resturi de la ospăţul altora. O lume în care şi oasele se mişcă dintr-o parte în alta căutând un câine care să se bucure de restul gustului pe care-l mai au chiar după atâţia alţii care le-au ros până le-au lustruit, ducându-li-se vestea despre gustul ce l-au avut şi strălucirea de acum. Asta e dreptatea în care praful şi pulberea se vede mai uşor decât doiul neîmpărţit la doi care ca unul îşi zice şi ca unul este. Acum se mai alătură unul altuia ca să se păstreze obiceiul, că doar obicei a mai rămas, dar se va pierde ca toate obiceiurile care s-au pierdut. Nu mai sunt nici câinii dornici să roadă un os până la capăt, nici să roadă bine nu mai ştiu, şi caută alte oase ca să nu se facă de ruşine... Şi oasele sunt tot mai descărnate...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [05]

*Când problemele sunt foarte complexe, sigur soluţia vine la pachet cu altele, simultan. "Când vine una vin toate" spune poporul... Din teoria haosului, cu ecuaţia-i foarte complexă, rezultă acelaşi lucru: soluţiile problemelor sunt dependente una de alta.

*Orice obstacol rezistă furtunii când are ce să apere.

*În razele de soare de azi se simte arşita focului ce va desinfecta Pământul şi va omorî toţi paraziţii. Miriapozii poate mai scapă, bipezii în nici un caz!

*Mai uşor acceptă omul moartea unui alt om, decât să-şi vadă un vis mort. Şi, la fel de uşor, aceptă că un om poate să-l ucidă, decât să accepte că propriul vis îl poate omorî!

*Unii se tem de mine! Asta cred când eu le vorbesc iar ei îmi răspund cu pumnii strânşi spre a lovi!

*Doamne, sărăceşte-i de superficialitate pe unii! Sau, de nu se poate, dă-ne, Doamne, un alt mod de a scrie cuvântul, să poată pricepe şi ei esenţa!

*Este o aventură riscantă să ieşi pe uşa casei... Păşeşti pe drum şi, dacă nu eşti atent, nu se ştie încotro vei putea fi atras...

miercuri, 5 iunie 2013

Mai mult, mai puţin...

Mai mult sau puţin, aşa e mai tot timpul... Şi nu e aşa pentru că aşa trebuie să fie, că aşa ar fi lăsat să fie, ci este aşa pentru că prea mare e dorinţa de a avea şi, în aceeaşi măsură dorinţa de a nu avea. Cei care vor pământ, de ape nu vor să audă, cei care vor ape, de pământ nu vor să audă, fiecare îşi doreşte ceea ce-i place, fără să ia seama de cândva, când se prea poate ca apele să nu se mai proptească în maluri, ori când pământurile se vor usca fără stropul de apă care le dă dreptul de a se şti înflorite şi rodnice, nu se vor gândi cu părere de rău la dorinţa ce i-a făcut să îşi voiască tot sau nimic, la vremea când nu ştiau ce înseamnă să ai şi ce înseamnă să n-ai. De dat nu li se dă, dar pot lua, de luat nu li se ia, dar se pot lipsi de ceea ce cred că n-au trebuinţă. Numai celor care au avut, şi una şi alta, li se dă sau li se ia, dar şi atunci cu măsură, spre a nu uita, ştiuţi fiind că pot să cântărească cu pună pietre de moară, sau baloane de săpun, în contrabalansul balanţei vieţii.
Limpezeşte-ţi ochii şi lasă-te clipei de acum, ca să poţi să ştii drumul pe care l-ai făcut. Lasă-te, lasă-te să să vezi acum, aşa cum eşti, fără să mai vorbeşti despre tine, lasă-te să vezi ceea ce ai şi cât ai, ceea ce n-ai şi cât îţi lipseşte, ceea ce îţi doreşti şi ţi se pare că ai avea. Şi nici despre asta nu vorbi, nu spune că ai ceva ce poate nu ai şi nu spune că nu ai ceva ce doar că nu vezi că ai. Căci de vei spune ceva înainte, vorbe de laudă sau vorbe de pagubă poţi să spui. Şi, nu-ţi mai spun, trebuie să-ţi aminteşti doar, lauda pagubei aduce iar paguba, pagubă se face. Ca să poţi să vrei trebuie, cu adevărat. Să ai măsura dreaptă, la fel în gânduri, ca în vorbe şi, aşa având-o, faptele la fel să fie. Cele lumeşti, cele văzute, atunci când doar lipsa lor o vezi şi o vezi tocmai pentru a şti că altele sunt cele cu adevărat lipsă. Pe toate le poţi primi, dar nu le poţi avea de nu se pot de tine lega, de nu au de ce să stea legate.
Acasă nu eşti niciodată dacă nu poţi să încapi în propria-ţi piele, ori dacă vrei să te ascunzi, ori, şi mai rău, ştiindu-te în gânduri şi în urmele trecutului, căruia nu-i spui că tu doar prezentului mâna i-o întinzi, de tine fugi. Căci casa nu-ţi poate fi casă, nici masa nu-ţi poate fi masă, de stai cu inima strânsă că se poate gândul să se lase auzit, vorbind despre altceva, vorbind cu altcineva, despre altceva. Iar dacă simţi cutremure sub paşii tăi, înainte de a te lăsa înfricoşată, vezi dacă nu tremuri tu, frică fiindu-ţi de fuga pe care ţi-o vrei, de nu cumva ai fugit din lumea care te ştia, într-o lume care te aşteptai să nu te ştie, dar ea, lumea pe care ţi-ai gândit-o ţi-a luat urma şi nu s-a lăsat nici convinsă, nici prostită, nici ascultătoarea poveştii despre viaţă, prefăcându-se nevăzătoare a sacului pe care cu zeci de noduri l-ai legat, în care ai îndesat amănuntele, amănuntele care se zbat ca peştii pe uscat, ca tu, simţindu-le zbaterea, să le iei, într-un fel, măcar în seamă, dacă nu vrei să le iei, aşa cum sunt, fără nici un fel de înfrumuseţare, în considerare.
Uită, în clipa când vrei să-ţi laşi limpezită privirea, tot. Uită ca să poţi amintirile să ţi le ai întregi, să nu stea ele aşteptând să le spui cum să ţi se arate. Ţi le poţi obliga să te asculte şi să îţi arate ceea ce vrei să spui, să le laşi poveştii ca şi cum ar fi adevărate, doar că multe din amănunte, aşa, măsluite, se vor pierde. Le poţi face răspunzătoare de neînţelesuri, pe uitarea timpului poţi să dai vina, dar tocmai asta te va cufunda şi mai tare în lumea neînţelesurilor vieţii, iar viaţa te va răsplăti, fără să-i pese că vrei sau nu vrei, fără să-i pese că altceva vrei, cu ceea ce tu îi laşi, cu ceea ce îi dai, nelăsând-o părtaşe la cele ce ar îmbogăţi-o, ba chiar, înainte de toate, sărăcind-o, lăsând-o fără argumente. Ea, văzându-te căutătoare a adevărului, alte fapte, asemenea celor ce ţi-au fost trecut, îţi va da, pentru ca, măcar când crapă pietrele sau bat clopotele celui de-al doisprezecelea ceas, să îi laşi drumul pe care ştia să meargă, pe care ar fi mers, de nu i-ai fi pus bariere, împinsă de dorinţe tainice, înainte de a fi vremea lor, de vruturi dincolo de vrere şi vreme.
Rămăşiţele acelea, cele pe care nici nu le vezi, dorindu-ţi să nu le vezi, obligîndu-te să nu le vezi, trag spre înapoi şi, când mai puţin de aştepţi, când încrederea pe care o ai în paşii pe care, gândindu-te, cum zici tu, bine, dorindu-ţi, dorindu-ţi-i, i-ai făcut, când mai puţin ţi-ar veni să crezi că îţi dau apă la moară unor fapte care te pun în faţa faptului împlinit, care te dau de gol, arătând ce ai fost şi ce ai rămas să fii din ceea ce ai fost. Eu chiar spun că te pun la zid, şi din disperare, văzând că nu ai putut să pui nici măcar temelia casei pe care o voiai ridicată de tine, că doar un castel de nisip s-a arătat a fi măreţ şi înălţător, pe alţii vrei să pui la zid, să-i arăţi cu degetul. De ţi-ar fi limpezite trăirile, limpede şi gândul repede s-ar face şi te-ar opri să faci ceea ce ţie nu îţi place să ţi se facă, nici măcar când tu ţi le faci. Şi dacă a fost alţii ţie să-ţi facă, nu te gândi să le întorci, ei n-au fost decât oglindă a ceea ce-ţi faci, prin neputinţe şi îngăduinţe trecând mai departe de realităţi, pe care nu le-ai putut înfrâna şi nu te-ai putut înfrâna. Despre asta fiind vorba, nu te gândi că ai un rost în viaţa celor nevinovaţi, că ai fost aleasă tu, la rândul tău, să le fii lor oglindă, fiindcă n-ai cum să ai dovezi că vei face fapte care să îi ajute sau e cumva doar gândul tău, răzbunător, pe ce sunt şi pe cum sunt, ei.
Au fost trecute, peste ziua de ieri, spre azi, multe şi nu te poţi lega la ochi, ca să-ţi laşi impresia că s-au sfârşit cele de atunci. O sfoară de o despleteşti, fiindu-ţi folositoare şi îndeajuns despletită, tot de sfoara cea de dinainte îţi aminteşte, şi, la nevoie tot o alta ca ea vei căuta. Şi nu ai cum, şi nici de ce să uiţi de ea, fiindcă sfoară nouă cu totul nici una nu e. Dar dacă mâinile te-au durut despletind-o, nu mai spune cât de greu a fost să o despleteşti. Ţi-ai ales sfoara pe care să o despleteşti, puteai alege alta, dar n-ai făcut-o, ştiind că poţi să duci, îndurătoare, urmarea, chiar dacă de neîndurat acum ţi se pare. Eu de durerea aceea îţi spun să o laşi acolo, în timpul ei, pentru ca ceea ce vor lega acele sfori să nu fie prea tare strânse şi să simtă durerea de care vorbeşti şi tot vorbeşti. Iar de nu a fost greu, de-a fost uşor, tot nu vorbi, că nu poţi să te încrezi în nici un nod şi dacă nodul se va desface, se va dezlega sau rupe uşor, sfoara rămâne sfoară, dar rostul nu şi-l mai are acelaşi. Iar dacă ajunge să se înnoade, fără rost, doar ca să se ştie înnodată, nodurile nu o întăresc ci doar o scurtează.
Aici, pe Pământ, aşa e viaţa.. Aşa e şi adevărul acesta nu-l putem ascunde în minciună, minciuna ar însemna moartea înainte ca omul să moară. Şi, ca adevărul, care curge, de la început până la sfârşit, drept, ca un fir prins undeva sus, în ceruri, atunci când s-a început, şi până jos, unde oamenii pot să-l vadă, aşa e şi viaţa. Ea este un fir care, dacă vrem să ne fie frumoasă, nu-l putem da după deget, nu-l putem înnoda şi nici nu ne putem juca, aşa cum vrem de multe ori, cu el, nu-l putem depleti dinainte ca să ne fie cunoscut ce va urma. Ca orice fir, se îndoaie, dar îndoindu-l, răsucindu-l sau mototolindu-l, întîi de toate se murdăreşte, apoi se subţiază şi mai apoi ori se rupe, ori se scurtează. Doar lăsându-l să fie drept, să stea prins bine, şi de Cer, şi de Pământ, nici vânturile cele mai puternice nu-l ating, fiind el tăietor şi îmblânzitor de furtuni.
Mai multe, mai puţine, mai mult, mai puţin avem... Aşa spunem noi, poftitori la toate, fără să gândim că le-am avea pe toate cele de trebuinţă dacă pe cele de trebuinţă am vrea să le avem şi nu ne-ar fugi mintea la a avea de toate, cu sau fără folos, cu sau fără merite. Şi le-am avea şi pe cele care nu le avem, dacă am da, din cele noi le avem fără a ne gândi că dând ni se va da, ci pentru a putea dărui bucurie celor ce nu au. Azi, vezi bine, cel ce dă vrea să se ştie că dă, şi dă ca să se ştie, pentru că, zice el, ştiindu-se că el dă, să i se dea. Îţi spun ţie că de nu ai, nu te gândi să dai, dar dacă ai dă, dă celui care nu are, căci dacă dai celui care are nu dai nici destul pentru a mulţumi, nici pentru a răsplăti. Dă cu sufletul neîndoit, fără să aştepţi vorbe, sau fapte, dă când simţi că e bine să dai şi nicicui, de e cerut sau eşti obligată să dai, nu da. Nu da celor care spun că n-au, aceia sunt doar cei care doresc să aibă, şi poate chiar au dar vor mai mult. Şi mai ai grijă şi la daruri, nu doar la ceea ce dai. Dăruieşte-te, dăruieşte, fără să ceri la schimb, fără să fii mâhnită. De nu ţi se dă nimic la schimb, aşteaptă-te mai repede la o mare schimbare în viaţa ta. Iar cui a fost darnic sau ţi-a dăruit ceva fără să ceară, tu răsplăteşte, ca să fii împăcată, fără să spui, fără să arăţi, că e o răsplată. Ceea ce e bine să ştii e că cei ce dăruiesc au ce dărui, dar nici ei nu le au pe toate. Caută ce nu au, de acelea dăruieşte. Puţinul aşa se va face mult.